Puteţi sta liniştiţi

Nevastă-mea, în seara asta:

Alăptatul nu e cine ştie ce distractiv. Nu pierzi nimic.

Asta ca să ştiţi şi voi şi să puteţi respira uşuraţi

De ce ar câştiga Avatar?

Cine mă cunoaşte ştie deja că în fiecare an mă uit, noaptea târziu – sau dimineaţa devreme – la ceremonia decernării Oscarurilor. Nu ştiu să vă spun exact de ce. Poate pentru ideea de show – de ceea ce ar trebui să însemne un show grandios – strălucire, precizie, entertainment – un eveniment fără cusur care îmi aminteşte de ce sunt vedetele vedete şi de ce ne place de ele. Mă uit la Oscaruri an de an deşi ştiu că nu întotdeauna aceea este gala care îi premiază pe cei mai merituoşi. Că trebuie să fii de stânga pentru a câştiga la categoria documentar, să te fereşti de comedii şi, în general, pe cât posibil, să vorbeşti despre Holocaust pentru a câştiga.

Toată lumea ştie că favoritul de anul ăsta este Avatar. L-am văzut abia acum câteva zile. Credeam, până atunci, că e un film prost. Acum cred doar că e un film slab. Nu l-am văzut în 3D, dar am auzit că experienţa asta ar fi total diferită de orice ai fi experimentat vreodată ca spectator în sala de cinema. Că inovaţiile tehnologice te transpun în poveste ca niciodată până acum. Să dăm, deci, Cezarului ce-i al Cezarului. Să nu uităm, însă, că expresia originală are o continuare esenţială. până la urmă în ce te transpune filmul ăsta dacă nu într-o colecţie de clişee? An de an văd toate filmele nominalizate şi rar mi-a fost dat să văd personaje mai goale, mai nememorabile, până la urmă mai dispensabile. O poveste simplă, cu o morală facilă, o poveste pe care o vezi şi o auzi în toate filmele ieftine pe care le-ai văzut până acum. Le recomand tuturor celor fascinaţi de Avatar, văzut în 3D, să îl revadă în 2D. Şi să îmi spună ce rămâne după ce dai jos ochelarii – în afară de fanteziile sterpe ale unui moş căruia, ca în bancul rusesc cu tancul, orice film ar face, îi iese tot Terminator.

Fascinaţia tehnologiei este, fără îndoială, un factor esenţial în istoria cinematografiei. Să nu uităm, că acum mai bine de 100 de ani, oamenii erau fascinaţi de filmul ăsta:

Fără îndoială că “Stropitorul” îşi merită locul în istoria cinematografiei pentru uşile pe care le-a deschis stârnind curiozitatea oamenilor. Cred, însă, că cinematograful este inutil fără talent. Fără inovaţie şi fantezie intelectuală. Da, trebuie să fie tare fascinant să te simţi “acolo” printre liane şi creaturi albăstrui. Dar dincolo de fascinaţia de a fi transpus într-o altă lume, mai rămâne ca aceea să fie o lume în care să vrei să fii transpus, una care să îţi ofere ceva. Poate că oscarurile sunt pentru filmele care fac istorie. Eu, unul, prefer să fiu cu “pierzătorii” oscarurilor, cu filmele care nu sunt deschizătoare de drumuri, dar fac drumul mai frumos şi mai interesant. Mă găsiţi lângă Little Miss Sunshine, Up, Man on the Moon, Babel, Lost in Translation, Burn after reading, ca să mă refer doar la pierzătoarele din ultimii câţiva ani.

Credincios

Nu am nici o dovadă, dar cred că atunci când îmi e rău Teo îmi zâmbeşte mai mult decât de obicei tocmai ca să mă fac bine mai repede. În felul meu sunt – totuşi – un om credincios.

Discriminarea familiştilor

Vă daţi seama că s-a făcut o întâlnire între bloggeri, s-a băut cafea şi s-a cântat la chitară şi nu s-au gândit şi la mine…

Fie discriminează familiştii, fie nu sunt cel mai popular şi mai minunat şi mai genial om din lume. N-are cum să fie decât prima variantă

Noi, Haiti şi miracolele

În momentul în care una dintre cele mai săraci ţări ale lumii trece printr-o catastrofă umanitară de dimensiuni greu imaginabile toată lumea s-a oprit pentru câteva clipe şi trimite ajutoare, bani, sau măcar gânduri bune şi atenţie spre Haiti. Toată lumea civilizată, mai puţin România. De fapt, toată lumea civilizată. O definiţie de minim bun-simţ a civilizaţiei ar trebui să ne dea de înţeles că nu putem fi civilizaţi atunci când nu ne interesează nimic din afara propriei ogrăzi. Omenirea trece prin ceea ce pare a fi cea mai rapidă şi greu de înţeles schimbare de paradigmă istorică, iar noi stăm şi vorbim de prostiile lui geoană, fiţele lui prigoană şi de paranormalii lui băsescu. Deschideţi orice site de ştiri din lumea civilizată. Peste tot veţi găsi în primul rând ştiri despre ce se întâmplă în lume. Asta pentru că nu mai avem timp să ne scriem propria istorie, pentru că istoria lumii se scrie mult mai rapid şi ne ia pe sus pe după ea. Politicienii noştri sunt – aşa cum îi ştia şi Caragiale – preocupaţi de fleacuri şi gâlcevi locale. Doar că farmecul lor de atunci devine azi amar, pentru că timpul nu mai are răbdare cu noi.

Există mai multă luciditate în grila de programe a MTV decât în politicile publice de la noi. Iar într-un show plin de sclipiciul Hollywoodian pe care îl criticăm cu fiecare ocazie e mai multă omenie decât am văzut de mult timp în spaţiul nostru public. Suntem ursuzi, nervoşi, nepăsători şi privim doar în jos. O mărturie dintr-un loc care pare azi cel mai bătut de soartă povesteşte că, în Haiti, printre ruine, se întâmplă miracole. Oare nouă de ce nu ni se întâmplă?

PS Era să uit – autorităţile române nu au rămas indiferente în faţa dezastrului din Haiti. Doar nu puteau pierde încă o ocazie de a ne face, pe toţi, să părem cât se poate de ridicoli.