Cam asta ar fi de zis deocamdată:

Mai sunt câteva ore, şi nu cred că găsesc moment mai bun decât sărbătoarea asta pentru a vă aduce un text tulburător cum e cel de mai jos. Ştiu. Învierea e un moment al bucuriei, dar nu al bucuriei de a putea îndesa o felie de cozonac şi o bucată de drob în gură în acelaşi timp. Textul de mai jos nu este despre un Creştin, dar spune multe despre umanitate, despre suferinţă şi despre lumea în care trăim. Dacă nu aţi ţinut post, opriţi-vă câteva minute asupra cuvintelor de mai jos, şi dacă vă ating cumva, dacă citindu-le veţi realiza că o bucată de friptură nu înseamnă bucurie decât pentru că sărbătorim SPERANŢA umană, atunci vă urez Paşte Fericit.

Textul este despre un scriitor israelian care militează, în ciuda ofensivei armate a Israelului, pentru un compromis în zonă.

Grossman closed the press conference without mentioning his personal interest in the war: his 20-year-old son, Uri, was a tank commander then fighting in Lebanon. To do so would have been unseemly, and un-Israeli, he told me later. “The cause was to stop the war for the sake of the entire country.”

Grossman is 54, but he is trim and his face is unlined. He is reflective and self-contained, somewhat owlish, but not without humor. We met on a cold day in Jerusalem, at Mishkenot Sha’ananim, an artists’ colony situated across the Valley of Hinnom from Mount Zion.

Grossman told me that after the press conference, he went home to work on his latest novel, which he had begun in May of 2003, when Uri, the second of his three children, was about to be called up for army service. Grossman’s oldest boy, Yonatan, had already completed three years in the army.

“I thought about writing a novel about an Israeli soldier, a tank commander, who goes to a big military operation,” he said. “His mother has a kind of premonition that he’s going to be killed, and she will do everything she can in order to prevent that from happening. So she escapes. She will not be at home when the army comes to announce the death of her son. She understands that bad news takes two people, one to deliver and one to receive, and she will not be there to receive. She starts a walk across Israel, a 500-kilometer walk, and she tells the story of her son’s life, from the smallest details to the largest things, to someone who is very significant to her. She believes that this will protect her son.”

Grossman himself took a similar journey while writing the book, spending weeks crossing Israel on foot, and he visited with army officers whose duty it is to inform families of the deaths of their children.

At 2:40 a.m. on Sunday, August 13, three days after the press conference, Grossman’s doorbell rang. There were officers at the door. Uri had been killed in action in Lebanon, in the village of Hirbat Kasif, when a Hezbollah missile struck his tank. He was one of 24 soldiers to die on the first day of the ground offensive. Five hours later, David and his wife, Michal, woke up Uri’s sister, Ruti, who was then 13. As she cried, she asked, “But we will still go on living, right?”

Yehoshua, who is close to the family, told me that the Grossmans had taken to turning off their outside light at night, to make it more difficult for a messenger to find the house. But on that particular night, Michal had turned their outside light on. She later worried, she said, that in so doing she had “invited the terrible news.”

Among the mourners to visit the next day were Oz and Yehoshua. “Maybe he was trying to prevent Uri’s death by writing down his most terrible fears,” Yehoshua told me. “It’s a terrible tragedy that it didn’t work.”

Grossman recalled the visit of Oz and Yehoshua the day after Uri’s death.

“When Uri fell, the morning after, they came to the shivah”—the period of visitation and mourning that follows a Jewish burial—“and I told them I won’t be able to save this novel. I think it was Amos who said, ‘The novel will save you.’ The day after the shivah, I went back and started to work again.” I asked Grossman whether the novel has changed. “The writer changed, not the story. I knew how the story was going to end. I don’t want to say it.” There is more sadness in the book now, he said, “sadness for the fate of the young man, for the future of Israel, but I must say that the small number of people who have read it say they find it comforting.”

The novel is being published this spring. It could have a seismic effect on Israelis, who have, in their 60th year of independence, grown tired of losing their sons to war.

Articolul este din (de departe) cea mai bună revistă pe care o citesc în ultimul timp, The Atlantic, şi îl găsiţi în întregime aici

Îi ţineţi minte. De data asta au pus la cale ceva şi mai şocant. Pozele românului mort în închisoare în Polonia. Nu daţi click aici decât dacă vreţi să vedeţi până unde poate merge lipsa de bun simţ şi de omenie.

În plus, că mi-am amintit, acum mai puţin de un an filmau cu o sete sadică de detalii un om murind.

UPDATE: Ca să fiu cinstit: Daniel a văzut (în comentariu la Zoso) că şi cei de la Mediapro de la Clujeanul sunt capabili de astfel de mizerii. Nu mai dau şi linkurile astea, că deja nu merită.

23 aprilie

• Daniel Matasaru, candidatul Partidului Conservator la Consiliul Judetean, organizeaza pe blogul sau un concurs de sloganuri.
• Catalin Ivan, publica pe blogul sau prognosticul propriu privind rezultatele alegerilor locale de pe 1 iunie 2008
• Daniel Matasaru publica pe blogul sau numele primilor 7 persoane aflate pe listele Partidului Conservator pentru Consiliul Local si pentru Consiliul Judetean.

22 aprilie

• Ioan Nani, de acum fostul director de la Antibiotice si Adrian Butuca, patronul de la Moldomobila au fost intens curtati de PSD Iasi, sustine jurnalistul Florin Ghetau.
• Andreea Marc - TOP 9 destinatii de care nu ai auzit niciodata
• Liderul TSD Iasi, Catalin Ivan, scrie pe blogul sau ca PSD Iasi a finalizat listele pentru Consiliul Local si Consiliul Judetean, dupa discutii aprinse. (listele PSD au mai apărut într-o ştire pe Newsiasi, dar parcă din gura lui Cătălin Ivan sună altfel )
• “La sedinta de Consiliu Local de ieri, domnul primar Gheorghe Nichita a scris cu un alt pix Mont Blanc, pe care nu l-am mai vazut pana acum.”, scrie Marius Bojor pe blogul sau (PNL).

21 aprilie

• Fostul director al Casei de Asigurari de Sanatate, dr. Iulian Serban, scrie pe blogul sau ca proiectul Spitalului Regional de Urgenta este o mare minciuna a ministrului Sanatatii

Newsiasi, cel mai citit site de ştiri din Iaşi duce o campanie de promovare a blogurilor ieşene - Blogmania. Mecanismul e simplu - pui un banner pe blogul tău, iar ei te promovează în blogroll. În plus, din când în când sunt selectate unele articole de pe bloguri şi prezentate ca ştiri. Cele mai accesate dintre acestea te pot transforma în Blogul Săptămânii.

Săptămâna asta, din rândul politicienilor, am citit articole ale bloggerilor PSD, PC, PNL.

Am primit ieri pe mail cel mai simpatic spam (deşi Gmail-ul l-a trimis direct în inbox). Când a fost ultima oară când o companie v-a cerut bani din milă? Citiţi mai jos:

Dear MP3tunes Customer ( :p cred că ziceau de mine, deşi… :-?? ),

Let me start by saying that as the CEO of MP3tunes I appreciate your support over the last few years ( ). Your suggestions ( =)) ) and patience have helped us build the Locker system we have today (nu, nici eu nu ştiu ce e asta). We just launched AutoSync that makes managing your music collection easier than ever.

As you may be aware, the major record label EMI has sued MP3tunes ( :sigh: ), claiming our service is illegal. You can read about the case here. Much is at stake. The idea of ownership is important to me and I want to make sure I have that right and my kids do too.

I would like to ask for your assistance in our battle for personal music ownership. We need your help because we are a small ( of), 15-person company battling an international giant. They would like to make us spend all of our money paying legal bills. Here’s what you can do to help:

1) Please upgrade to a Premium account. This week MP3tunes is launching 3 service levels. I hope you will consider signing up for one of the paid levels. This will not only help us pay for the costs of our service (machines, storage and bandwidth) but a portion will go to cover our legal costs in our case with EMI.

2) If you have a chance to talk publicly about our cause on your blog (cred că fac asta deja, ca să mă simt mai puţin vinovat ), with friends, reporters or even EMI personnel please do so. MP3tunes is working hard to design a secure personal music service. We don’t promote sharing of music in any manner. We want people to legally acquire their music. But once they do, we think it’s important that you be able to use it how you want for your personal use.

You have my commitment that I’ll continually battle for your right to store your music online and listen to it anywhere on any device. I hope you’ll consider helping MP3tunes in our battle. Thanks.

– Michael Robertson
CEO
MP3tunes.com

Tare, nu?

Văzute azi, în staţia de tramvai

Punctul culminant al urmăririi Monicăi Lovinescu de către Securitate a fost atins în 1977, când, în curtea casei sale de pe strada François Pinton din Paris, a fost bătută cu bestialitate de doi terorişti palestinieni plătiţi de regimul de la Bucureşti.

Conform generalului Pacepa, care a dezertat în 1978, Ceauşescu i-ar fi spus acestuia înainte de atentat: „Să i se închidă gura. Nu trebuie ucisă. S-o facem zob. Să-i spargem dinţii, falca, braţele. Să nu mai poată niciodată vorbi sau scrie“. Acţiunea a fost condusă de Hani Hassan, consilier al lui Yasser Arafat pe probleme de terorism şi, totodată, colaborator al Securităţii sub numele de cod „Annette“.

Bătaia nu a avut însă efectul scontat. După o zi de comă, cu un traumatism cranian, cu o fractură la baza nasului şi cu un hematom de la umăr până la mână, Monica Lovinescu a fugit din spital pentru a se reîntoarce la microfonul Europei Libere, unde a denunţat atentatul.

Pentru cei care încă nu ştiu cine a fost Monica Lovinescu şi mai ales de ce nu ar trebui să ne facem că nu avem un trecut, citiţi un articol tulburător aici

A murit, cred eu, în stil românesc, înconjurată de ignoranţa, indiferenţa şi uitarea noastră. În ultimii ani, când a stat literalmente ţintuită la pat, telefonul încetase aproape să sune, iar cărţile ei memorabile apărute în acest răstimp în ţară au făcut obiectul unui interes mediocru. De la un moment dat încolo românii n-au mai avut nevoie pur şi simplu de Monica Lovinescu, dar la ce bun să ţii minte un om a cărui valoare de întrebuinţare dispăruse într-un interludiu al istoriei? Cu fiecare moarte ilustră, îmi spun că avem un adevărat har în a ne sabota sistematic istoria. Şi asta pentru că nu suntem capabili să respectăm minima ei condiţie: civilizaţia aducerii aminte.

Gabriel Liiceanu, la TVR, despre Monica Lovinescu

Mai multe despre Monica Lovinescu aici

Citind despre rezultatul socant al lui Paul la acest test, l-am facut si eu - recunosc - cu emotie. Dar rezultatul m-a linistit:

#:-s

Există în Iaşi un site care se ocupă cu informarea cetăţenilor. Deseori, atunci când se ocupă cu monitorizarea presei, are grijă ca instituţiile să fie prezentate prin numele celor care le deţin. De exemplu, veţi citi despre ce au spus: “Goarna lui Nichita”, Ziarul care se face preş în faţa lui Oprea, televiziunea lui Vântu, sau cea a lui Prisecaru.

Pentru cei care încă nu ştiu, vorbim despre site-ul lui Aurel Dobaşu - de multe ori, sursă de informaţii şi analize interesante. Astăzi însă am văzut un titlu care trece de limita bunului simţ:

Vorbim totuşi de o ţară în care PD face alianţă cu PNL care apoi guvernează prin înţelegere cu PSD, iar UDMR şi PC fac alianţă cu oricine. Demersul nu mai e, cu siguranţă, unul jurnalistic, violenţa şi lipsa de decenţă fiind explicabile doar prin apropierea campaniei electorale. Până acum nici măcar politicienii ieşeni aflaţi în focul luptei, de oricare parte, nu au recurs la un astfel de limbaj. Concluzia e clară: “site-ul lui Dobaşu” a sărit calul.

UPDATE

După câteva ore titlul a fost schimbat în

Later:

Se pare ca nu numai eu am observat

Later Later:

Să nu spuneţi că nu sunt cinstit, şi Ioan T. Morar sare calul cu titlul ăsta, deşi el o face pe un blog personal.