Despre una dintre ele am citit astăzi aici. Fără a fi membru sau măcar susţinător al tinerilor din PNL, mă alătur indignării lor faţă de o astfel de mizerie.

Vama si-au lansat albumul. Au facut si un gest frumos. Va lasa sa il descarcati ieftin de pe site-ul lor (www.vamamusic.ro ). Costa 4 euro, cat sa isi acopere cheltuielile de productie (aproape 50.000 de euro in total). Cred ca un sms si 4 euro reprezinta un gest de minim respect pe care il puteti face daca va place muzica lor. Si asa descarcati muzica de pe net. Macar din cand in cand, pentru artistii pe care ii iubiti, faceti gestul acesta. Pentru ca nu totul e gratis, nu totul ni se cuvine neconditionat.

Despre album, mai multe maine!

Mi-a venit ideea de a scrie despre asta după ce am văzut noul videoclip HI-Q - Aşa-s prietenii, şi mi-am dat seama că trupa asta a construit un brand puternic din a cânta despre prietenie - a scris şi Doru Oprişan despre asta. Hi-q nu au versuri pretenţioase. Nu descoperi adevăruri adânc ascunse în tine şi nici înţelesuri greu descifrabile. Dar nici nu îşi propun asta. Ei cântă pur şi simplu despre prietenie aşa cum trebuie: relaxat, vesel, tonic, cu lejeritatea unei petreceri “de gaşcă”. La un moment dat ăsta era un segment acoperit de Voltaj (mai ştie cineva ceva de ei?), însă încă din perioada “Dana Nălbaru”, HI-Q au fost una dintre trupele comerciale care au construit în jurul lor un spirit. Dacă nu ştiţi despre ce vorbesc, vedeţi videoclipul.

Pe când era veche, Vama cânta despre studenţie, despre dragoste aşa cum arată ea la 20 de ani, despre mare şi nebunii. Când a încetat să fie veche, Vama cântă deja despre “probleme”. Despre singurătatea în doi, despre alienarea indivizilor, despre oraşe sufocante, despre relaţii fragile, etc. Muzica lor e mai bună, mai lucrată, cheful însă parcă e mai mic. Oricum albumul nou stă să vină, şi pare promiţător.

O categorie mai largă este aceea a artiştilor care pur şi simplu cântă despre nimic. Despre ei, nimic.

Evident, toată lumea cântă despre dragoste. Cei mai mulţi o fac pentru că trebuie. Unii cântă ce vrea publicul feminin să audă: eşti cea mai frumoasăăăă.. Nu te voi uitaaaaaa, şi bineînţeles, te iubeeeeesc! (E desigur cazul Direcţia 5, Holograf sau Ştefan Bănică Junior).

Textele cele mai bune, de departe, le găsiţi la Alexandru Andrieş, Taxi şi Sarmalele Reci.

Alexandru Andrieş cântă cu umor despre proşti, cu o gingăşie precaută dar cât se poate de sinceră despre dragoste, cu o tristeţe decentă (pe care nu o strigă în gura mare în mod patetic) despre singurătate.

Taxi sunt trupa de la care te poţi aştepta la orice, ironici şi auto-ironici, melancolici sau pur şi simplu mereu îndrăgostiţi, muzica lor are ceva ce parcă trece de disc, cu stări pe care parcă nimeni nu ştie să ţi le redea cu atâta fidelitate. Nu vreau să fiu cinic, dar mai cred şi că nimeni nu ştie să facă tristeţea să sune atât de frumos şi de natural.

Sarmalele Reci sunt una dintre puţinele trupe care mai cântă despre lumea în care trăim. Deşi lipsesc de (cam prea) multă vreme, merită să le ascultaţi muzica, fie şi numai pentru versurile lui Florin Dumitrescu.

Am început cu HI-Q şi dintr-un alt motiv. De ceva vreme, Florin a pus bazele unui proiect despre care ştiţi deja, se cheamă EOK, un loc unde puteţi merge pentru a asculta muzica românească în mod legal. Melodiile se aud şi se încarcă bine (chiar şi de aici ), şi în plus, puteţi scăpa de sentimentul de vinovăţie care vă macină cu fiecare piesa descărcată de pe ODC, sau de pe mai ştiu eu unde.

Playerul eok arată cam aşa:

Ştiţi bancul. Ei bine, urmăresc de ceva vreme campania electorală din Iaşi, în special pe cea a candidatului pe care îl susţin. Lucrurile deja s-au precipitat. Blogurile politice şi-au definit clar adeziunea, unii îl atacă prin argumente, alţii (altul mai exact) îl atacă fără discernământ, zi de zi, după schimbări repetate ale taberei, survenite într-un tipic mod halucinant. Observ că Oprea e ţinta numărul unu. A PSD-iştilor, dar mai ales a liberalilor. Toate sondajele îl dau pe primul loc, numai Relu Fenechiu zice, frecându-şi cu satisfacţie mâinile, că ar avea 10%, cu mult în urma lui Nichita. Dar nu despre toţi ăştia vreau să vorbesc aici.

Ursul din banc este Aurel Dobaşu, un atent analist al scenei politice ieşene. Îl ştiţi. Mereu atent la nuanţe, domnul Dobaşu semnalează de multe ori în mod corect aspecte mai puţin vizibile ale luptelor de culise. Însă presupusa lui imparţialitate este discutabilă. Citiţi în arhivă editorialele sale. Toate au o singură preocupare: candidatul Oprea. Când vorbeşte de probleme şi soluţii europene, e “dezamăgitor de slab”, nu e politician. Când sare la gâtul lui Nichita, dezamăgeşte iar, Adomniţei fiind câştigător, pentru că e mai “elegant”. Oprea are un blog şi un site de câteva luni. De câte ori postează acolo ceva, domnul Dobaşu remarcă faptul că articolele “nu sunt preluate de presă”. De Adomniţei care există pe internet abia de câteva zile nu spune nimic.

Când nu e politician, e rău că nu e politician. Când e, e rău că e. Când nu scrie - de ce tace ? Când scrie - de ce scrie? Şi în toate situaţiile e rău că nu e Adomniţei. Un lucru e clar, domnule Dobaşu, dacă e să vorbim de blaturi: în momentul acesta numai echipa Oprea - Schrotter îl mai atacă pe Nichita în Iaşi, restul lumii fiind prea ocupată să îl pândească pe Oprea după colţ pentru că - nu-i aşa? - nu are şapcă.

Am reusit sa trec pentru o zi din nou prin Bacau, si in gara am cerut vanzatoarei ziarele de Bacau. Mi-a dat patru. Va arat mai jos ce am gasit in fiecare dintre ele. Articole nemarcate cu semnul de publicitate. Ghiciti ale cui sunt.

Ce am facut la Megastar:

Am cantat (prost) asta:

Am facut cateva poze:

A, si am stat de vorba putin cu Adrian Despot despre Megastar, dar pun filmul cand ma trezesc

Dacă vă place muzica mea, puteţi să mă vedeţi mâine seara la Prima, după opt seara, cântând în direct melodia asta.