Nu am fost niciodată ceea ce se cheamă un credincios. Am vizitat biserici în scop în general turistic, iar poveştile biblice funcţionau ca un foarte eficient somnifer. Credinţa, în schimb, a fost pentru mine dintotdeauna ceva fascinant. Iar asta datorită unora dintre oamenii care mi-au vorbit despre ea.

Nu m-am împăcat, în general, bine cu preoţii. De fapt, puţini au reuşit vreodată să îmi fie simpatici. Poate nu i-am întâlnit pe cei potriviţi. În schimb există oameni ale căror vorbe nu te pot lăsa indiferent. Cu siguranţă Steinhardt este unul dintre ei. Pleşu, un altul.

Oamenii cu har sunt greu de găsit. Sau - mai bine zis - oamenii care îşi valorifică harul. Dar dacă eşti atent îi poţi observa - unii se fac profesori, alţii psihologi, alţii artişti, unii dintre ei te pot captiva vorbindu-ţi despre matematică, în timp ce alţii nici nu au învăţat să vorbească, iar alţii fascinează masele şi rămân în istorie.

Mult timp mi-a părut rău că nu sunt un credincios. Până la urmă, avantajul lor faţă de mine e că ei au întotdeauna un plan B. Dar dacă totuşi există posibilitatea unui plan B, de ce nu te-ai agăţa de el. După aceea e simplu, mai rămâne doar să decizi în ce crezi. Lucrez…

Dacă totuşi aveaţi dubii, căutaţi un om cu har. Sau căutaţi harul dintr-un om de lângă voi. Nu veţi găsi niciodată vreo dovadă mai bună a existenţei lui Doamne-Doamne.