Doi bătrâni

Nu ştiu dacă vă sunt simpatici sau nu. Nu ştiu nici dacă mie îmi sunt. Bătrânii, în general, pot fi agasanţi, obositori, iraţionali uneori, dar şi joviali, tonici, impresionanţi alteori. Înţelepciunea fluturată ca o lozincă şi considerată a priori ca fiind o consecinţă firească a unei acumulări mai serioase de ani mi-a fost mereu antipatica. La fel cum părului alb nu îi stă bine atunci când e folosit pentru a-ţi scoate ochii, ci atunci când ceea ce se ascunde sub el te face să pleci tu singur ochii despre care vorbeam.

Nu ştiu cum sunt bunicii voştri, dacă sunt sau nu insistenţi, sufocanţi şi greu de înţeles, însă ştiu că toţi bunicii sunt iubitori. Sigur că nu toţi sunt la fel, aşa cum nici noi nu suntem la fel, iar intoleranţa pe care o afişăm faţă de ei în autobuz sau pe trecerea de pietoni (vezi că te caută moartea pe acasă, tataie!) e cel puţin la fel de inacceptabilă precum cea pe care unii dintre ei o afişează faţă de tineri (nişte drogaţi, parcă au înnebunit toţi, pe vremea mea nu era aşa!).

Există, însă, un octogenar şi un nonagenar care mă fac să le privesc vârsta cu un respect pe care nu îl datorez, ci pe care îl dau pentru că e acolo în mine, pentru că spiritul lor îl face să existe. Primul dintre ei este istoric. Şi este unul dintre norocoşii care se ocupă de un domeniu pe care îl iubesc. Neagu Djuvara iubeşte istoria. De asta a îmbogăţit-o. De multe ori mă indispun când văd la televizor sau aud la radio oameni care ţin cu tot dinadinsul să pară entuziaşti, bine dispuşi, relaxaţi în pielea lor. Cică asta ar vinde bine. Nu reuşesc să fie decât stupizi. Omul ăsta, în schimb, arată cum entuziasmul poate veni şi din inteligenţă, din pasiunea pentru lucruri şi trăiri nobile, iar seninătatea nu este, nicidecum, un atribut exclusiv al tinereţii fizice.

Celălalt este Solomon Marcus, un matematician. Nu ştiu ce relaţie aţi avut voi de-a lungul timpului cu matematica. La mine a fost cu suişuri şi coborâşuri (ori e matematica de vină, ori am eu o predilecţie pentru acest tip de relaţii). De la el am aflat cât spirit, cât joc şi câtă fantezie ascunde matematica. Că ştiinţa asta, pe care o numim exactă, prinde cu adevărat viaţă, dacă ne golim minţile de toate “exactităţile” bătute în cuie şi le dăm libertatea de a reinventa fiecare centimetru de drum parcurs. Citiţi acest articol despre greşeli şi eşecuri şi veţi înţelege de ce şcoala românească se află în starea actuală. Nu pentru că e sufocată de bătrâni, ci pentru că nu e binecuvantata cu mintile batranilor de care ar avea mare nevoie.

Piatra trece, ele rămân

Vă rog să luaţi o pauză de la orice faceţi în momentul ăsta, pentru că trebuie sa trimiteţi multă compasiune şi atenţie în direcţia mea. Probabil vă întrebaţi pe unde am dispărut. Nu, nu m-am călugărit, şi nu, Mihai, nu m-am ascuns într-un studio să trag un album. Nu, paul, nu m-au răpit extratereştrii. E ceva mult mai grav de atât. Sunteţi gata? A trebuit să mă internez şi să mă operez de urgenţă. Acum să aud un oftat prelung. Bun. Am avut undeva în mine o piatră destul de mare. Produs al laturii mele feminine, deoarece am înţeles că bărbaţii nu prea fac. Nu despre asta încercam, de fapt, să scriu. Pentru că nu am uitat ce zi e azi.

De 8 martie o să vă vorbesc despre femeile de la spitalul de urgenţă din Iaşi

Fie că sunt medici, asistente sau infirmiere, mereu aleargă. Tot timpul o fişă trebuie să ajungă undeva, sau bătrânul din penultimul pat şi-a smuls perfuzia, sau domnul acela căruia i s-au amputat ambele picioare mai avea nevoie de o pernă pentru a-şi trăi drama măcar aparent ceva mai vertical. Unele lucrează în ture atât de lungi încât te culci şi te trezeşti de 3 ori şi tot ele vin şi te întreabă dacă eşti ok sau te mai doare ceva.

Apoi sunt cele care au venit sa te vadă sau te-au sunat doar să ştie că eşti bine. Indiferent cum le spui – mamă, prietenă, colegă – nu contează. Ele sunt cele care ştiu să fie acolo. Mereu.

În plus, e cea care ţi-a dat mâna ca să faci paşii spre casă, care a stat noaptea să îţi citească la telefon Micul Prinţ, care a cărat zi de zi după ea jucării, zâmbete, sau ultima melodie Taxi, ca să te faci mai repede bine.

Aşa le-am văzut eu în ultima săptămână, însă nu e nevoie să fii într-un spital ca să îţi dai seama cât de importante sunt, ca să le iubeşti.