Piatra trece, ele rămân

Posted by Cosmin Vaman in BLOG Mar 8th, 2009 | 4 responses

Vă rog să luaţi o pauză de la orice faceţi în momentul ăsta, pentru că trebuie sa trimiteţi multă compasiune şi atenţie în direcţia mea. Probabil vă întrebaţi pe unde am dispărut. Nu, nu m-am călugărit, şi nu, Mihai, nu m-am ascuns într-un studio să trag un album. Nu, paul, nu m-au răpit extratereştrii. E ceva mult mai grav de atât. Sunteţi gata? A trebuit să mă internez şi să mă operez de urgenţă. Acum să aud un oftat prelung. Bun. Am avut undeva în mine o piatră destul de mare. Produs al laturii mele feminine, deoarece am înţeles că bărbaţii nu prea fac. Nu despre asta încercam, de fapt, să scriu. Pentru că nu am uitat ce zi e azi.

De 8 martie o să vă vorbesc despre femeile de la spitalul de urgenţă din Iaşi

Fie că sunt medici, asistente sau infirmiere, mereu aleargă. Tot timpul o fişă trebuie să ajungă undeva, sau bătrânul din penultimul pat şi-a smuls perfuzia, sau domnul acela căruia i s-au amputat ambele picioare mai avea nevoie de o pernă pentru a-şi trăi drama măcar aparent ceva mai vertical. Unele lucrează în ture atât de lungi încât te culci şi te trezeşti de 3 ori şi tot ele vin şi te întreabă dacă eşti ok sau te mai doare ceva.

Apoi sunt cele care au venit sa te vadă sau te-au sunat doar să ştie că eşti bine. Indiferent cum le spui – mamă, prietenă, colegă – nu contează. Ele sunt cele care ştiu să fie acolo. Mereu.

În plus, e cea care ţi-a dat mâna ca să faci paşii spre casă, care a stat noaptea să îţi citească la telefon Micul Prinţ, care a cărat zi de zi după ea jucării, zâmbete, sau ultima melodie Taxi, ca să te faci mai repede bine.

Aşa le-am văzut eu în ultima săptămână, însă nu e nevoie să fii într-un spital ca să îţi dai seama cât de importante sunt, ca să le iubeşti.