Ce îi lipseşte Iaşului

De ceva zile circula pe Twitter întrebarea asta, pusă de Andrei Sava. Deşi are destule neajunsuri, îmi place Iaşul, iar lucrul ăsta îl simt cel mai bine atunci când mă întorc aici, mai mult decât în timp ce trăiesc în el. Mă întreb, atunci, dacă îmi place atât de mult săîl revăd, de ce nu îmi place la fel de mult atunci când îl văd zi de zi? O fi ca într-o relaţie. până te afli efectiv în ea nu ai decât proiecţia ei ideală. Atunci când ai intrat propriu-zis în relaţie, unitatea de măsură nu mai e dragostea, ci şi rezistenţa la sforăit, toane, alintături, în cazul nostru trafic intens, gropi, poluare etc.

Întrebându-mă, aşadar, ce îi lipseşte de fapt Iaşului, am găsit trei elemente, alese pe criterii cât se poate de subiective:

CULTURA

Sufocat de stereotipul de “Capitală culturală”, oraşul ăsta pare să îşi fi pierdut prospeţimea pe care ar putea-o avea. Frumuseţea minţilor agere, dintr-un motiv care îmi scapă, nu se face simţită. Din perioada Junimiştilor entuziaşti ne-au rămas doar un tei şi o mulţime de festivisme cu iz de serbare şcolară de prost gust. Există excepţii notabile, la fel cum există eforturi care nu ar trebui trecute cu vederea, dar incultura e mai vie şi inovatoare decât iniţiativa culturală. Nu avem un teatru mare, iar arhitectura şi aşa stricată de oribilităţile de beton ale perioadei comuniste e în stadiul de depănătură.

ANVERGURA

Deşi toată lumea spune că e un oraş cu un mare potenţial, ceva îi lipseşte Iaşului până la a putea susţine că este o capitală autentică. Iniţiativele de aici au un aer provincial orice ar face. Nu există nici un mare eveniment care să atragă privirea întregii ţări. Nu mă înţelegeţi greşit, dar zecile de mii de oameni care îşi aliniază în cozi interminabile ultima speranţă la moaştele Sfintei Parascheva nu pot ţine locul unui eveniment corespunzător unui mare oraş, rămânând o manifestare vie şi creativă ca o aşteptare la semafor.

UN ORAŞ PRIETENOS CU OAMENII

Sigur, nu e sufocant agitat şi isteric precum Bucureştiul, însă Iaşul nu e un oraş în care să trăieşti şi să te simţi bine. Bicicliştii sau rollerii se ciocnesc pe trotuare de – evident – non-biciclişti şi non-rolleri, parcurile sunt insuficiente iar locurile de joacă pentru copii sunt nişte improvizaţii electorale ne-durabile.

P.S.

Lalelele, în schimb, nu sunt rele

De bilă

Cred că v-am mai povestit, nu cu mult timp în urmă m-am operat. Probleme cu fierea. Chiar şi aşa, în apărarea mea, melodia tâmpită de mai jos e pură ficţiune.

La capat cu ea

Teama mea

Irina spune că sunt control-freak. Şi e psiholog, deci e posibil să ştie destul de bine ce spune. Asta, pe scurt, vrea să spună că vreau mereu să am controlul asupra situaţiei, nu las prea multe pe mâna celorlalţi, vreau să filtrez tot până să ajung să am incredere.De exemplu:

Eu: S-a terminat de încărcat ăla?

Simo: Nu.

Eu: ia să văd…

Sunt control freak şi atunci când vine vorba despre propria persoană. Avioanele mă sperie pentru că acolo, sus, eşti lipsit de orice formă de control, ca într-o cuşcă plină de explozibil. Mă simt în siguranţă doar atunci când am picioarele pe pământ. Pământul e stabil, e acolo, de încredere, un reper care îmi permite să îmi fac moftul cu obsesia privind controlul. Mai puţin atunci când se zgâlţâie. De aia mi-e mie frică tare de cutremur. Mai mult decât de terorişti, explozii, inundaţii sau chiar incendii. Când el se mişcă, şi nu mai e sigur, nu mai am control. Până la urmă pentru asta sunt reperele importante în viaţa noastră.

Azi ştiţi deja că a fost cutremur. Şi totuşi azi nu mi-a fost frică. Poate pentru că azi mă ţinea de mână. Cum spuneam, de asta sunt importante reperele.

Mă iau de Alex

Alex, mă iau de tine sperând că nu o să te superi. E o vorbă: dacă eşti murdar pe faţă, ai vrea ca un prieten să ţi-o spună, nu să te menajeze, lăsându-te de fapt să umbli aşa.

Astăzi am văzut că ai scris despre “guru-iştii internetului”, despre marketeri şi advertiseri, despre conferinţele la care aceştia sunt speakeri şi despre blogurile lor personale. Pentru că te cunosc, ştiu că ai făcut-o fiind de bună credinţă. Dar dacă aş fi intrat pur şi simplu pe blogul tău şi aş fi văzut asta, aş fi fost cu uşurinţă tentat să cred că răbufnirea asta ascunde poliţe sau frustrări.

Cred că porneşti de la o premisă greşită. Fie că “se dau mari” pe blogul lor sau o fac în conferinţe, oamenii ăştia au tot dreptul să o facă, aşa cum eu am dreptul să mă dau talentat, Ciutacu are voie să se dea geniu, iar Mircea Badea om, deşi ştim foarte bine că nu e cazul Dacă oamenii despre care vorbeşti “nu au nici o treabă cu teoria sau practica” on-line – ului, ăsta ar fi un lucru de înţeles. Mai mult decât oriunde în altă parte, domeniul ăsta se dezvoltă rapid şi imprevizibil încât cred că e cumplit de greu să ai pe deplin treabă cu el. Fiecare, în schimb, poate avea treaba lui. Iar oamenii ăştia, dincolo de bloguri, fac propria treabă – proiecte mai mult sau mai puţin viabile în online. Unii trăiesc din asta. Sigur, nu se câştigă suficient de mult în acest domeniu, iar asta poate naşte frustrări; însă cei ca ei, care fac vor fi cei care vor reuşi în domeniul ăsta. Într-o zi, ei vor avea şansa de a da lovitura. Poate nu o vor face, dar au măcar şansa asta. Comentând de pe margine, aşa cum fac şi aşa cum faci, nu ajungem la succes.

Unii dintre ei îmi sunt şi mie, la nivel personal, antipatici. Dar nu pot să trec peste faptul că sunt oameni activi, care se implică şi vor să schimbe. Cu mai multe sau mai puţine cunoştinţe teoretice, ei încearcă să mişte ceva. Iar aici intrăm pe un teren unde nu mai putem ţine cont doar de antipatii sau simpatii personale. Participarea la conferinţe sau accesarea blogurilor sunt opţiuni personale, iar când vine vorba despre clipurile de pe Youtube, să ridice primul piatra cel fără de păcat. Eu nu pot. Tu?

Nu în ultimul rând, Alex, cred că e greu să îţi susţii critica atunci când lupţi chiar cu DEX-ul. Scrii tu undeva:

Un singur lucru antipatizez  la acesti oameni, si anume ca sunt SEMIDOCTI, adica ca pretind a fi ceea ce nu sunt.

Nu vreau să fiu rău cu tine, însă dexonline este, pentru că, duşmănos din fire, susţine următoarele:

SEMIDÃ?“CT, -Ă, semidocţi, -te, adj., s.m. şi f. (Om) care are cunoştinţe puţine şi superficiale (dar se crede cult); (om) puţin instruit. – Semi- + doct.

În final, dragă Alex, îţi mărturisesc că nici eu nu îi citesc pe mulţi dintre ei, dar nu pot să fiu de acord cu abordarea ta. Fiind, însă, un iubitor al libertăţii de exprimare, mă bucur că te-ai “eliberat de stresul acestui articol” şi îţi urez trafic mare.