Corneliu Vadim Tucă

Marius Tucă e oltean. Sigur ştiţi bancuri cu olteni. Mai multe decât ştiu eu. Şi sunt nişte generalizări la fel de supărătoare şi nedrepte precum cele despre moldoveni sau ardeleni. Marius Tucă nu e prost. E doar fixist şi încăpăţânat. De pe mâna lui, Jurnalul Naţional a ieşit după chipul şi asemănarea României profunde. În schimb, Jurnalul nu face presă. Investigaţiile nu există decât dacă sunt justificate de interesele patronatului.

Editorialele sunt nişte poezii ce îşi găsesc locul cel mult în oracolele fetelor de clasa a şaptea. În Jurnal cultură e Cenaclul Flacăra, social înseamnă reţete naturiste, iar reportajele şi analizele vorbesc despre luciul apei de la Vidraru. Plin de nostalgii de precupeaţă, Jurnalul, chiar plin de veninul unora dintre editorialişti îmi părea un produs ridicol, dar inofensiv.

Azi, însă, fiind într-un litigiu cu ziarul Adevărul (lui Dinu Patriciu), în loc să îl rezolve pe cale juridică, aşa cum s-ar face în lumea civilizată, Jurnalul publică pe site un text din care am extras mai jos, câteva rânduri.

Crezându-se în dialog cu funcţionarii şpăguiţi, gata oricând să înfulece chiftelele aruncate de stăpân, slujbaşii lui Patriciu mint, abuzează de credulitatea unei pieţe imature, aplică metode de-a dreptul gangstereşti pentru a poza în faţa opiniei publice drept ceea ce nu sunt.

Când pe acelaşi hoţ îl prinzi cu mâna în buzunarul tău, îi spui civilizat să se potolească, dar el îşi vâră şi mai adânc mâna, îi dai una după ceafă, îl duci la Poliţie şi află lumea că mai e şi tâmpit pe deasupra.

lui Patriciu îi rămâne anatema de ciorditor şi un dosar de furt intelectual beton. “Ciordiţi şi citiţi!” – iată sloganul pe care îl poate pune Dinu Păturică Patriciu ca epitaf pe colecţia lui penală.

Acum Jurnalul nu mai e după chipul şi asemănarea României profunde, ci doar după cele ale lui Marius Tucă. Iar diferenţa e, totuşi, mare.

P.S. Articolul e semnat Jurnalul Naţional, curajos precum îşi semnează Vadim lăturile în România Mare.

Oamenii care inspiră

Imaginaţi-vă că ar exista un loc unde, an de an, s-ar aduna unii dintre cei mai deosebiţi oameni de lângă noi – medici, arhitecţi, artişti, oameni de ştiinţă etc şi ar face-o doar pentru a-ţi împărtăşi, în câteva minute, lecţia lor de viaţă. Fiecare o are pe a lui. De la un alpinist vei învăţa lucruri pe care nu le-ai afla niciodată stând în spatele monitorului. Iar de la un programator poţi afla ce ar putea însemna lumea de mâine. Toate în discursuri captivante, emoţionante chiar, menite să inspire.

Lucrul ăsta există şi l-am găsit datorită Irinei. Se cheamă TED (Technology, Entertainment, Design). Aici veţi găsi ideile care schimbă lumea, în fişiere video disponibile gratuit. Conferinţele TED se desfăşoară anual, în acest moment pe site putând fi găsiţi câteva sute de vorbitori.

Mi-au plăcut:

• Matthew Childs: Hang in there! 9 life lessons from rock climbing

• Nathaniel Kahn: My father, my architect

• Jacek Utko: Can design save the newspaper?

Dacă ai avea

De ce a înviat

Când eram mic, mi-a dat să citesc “Şapte cărţi de religie”, un fel de Biblia povestită celor mici, o carte cu poze în care întâmplările din Biblie erau transformate în povestiri numai bune de digerat pentru puştani de 7-8 ani.

Când am plecat de acasă, înainte de a ieşi pe uşă mi-a strecurat în bagaje o sticluţă cu aghiazmă pe care o folosise, desigur, în prealabil, pentru a mă stropi. Am râs atunci de gesturile astea. Ce să fac, eram un mucos de nici 20 de ani care avea toată lumea în faţa lui.

Când i-am dat vestea că în curând o să urc într-un avion care o să mă ducă într-o altă ţară unde voi locui pentru o vreme, nu mi-a zis decât să zici Tatăl Nostru, mamă! Credinţa ei a fost întotdeauna că dacă nu are ea controlul asupra protecţiei mele împotriva relelor universale, singurul pe mâna căruia m-ar lăsa ar fi El. Am zâmbit şi atunci. Dar azi cred şi eu că ordinea mâinilor cărora m-aş încredinţa e aceeaşi.

Dumnezeu nu înseamnă azi pentru mine ce ar vrea ea să însemne. Dar e acel lucru care îi dă siguranţă. E lucrul care face să existe speranţă. În afara lui Dumnezeu nu avem nici o şansă. Progresist arogant, convins că sunt şi voi rămâne buricul Universului, aleg calea teribilistă, aia fatalistă (uşor Emo, dacă e să mă gândesc bine) în care nu există nici o şansă. Dar dacă, lăsând la o parte teribilismul meu, Hristos nu ar fi înviat şi totul ar fi doar o mare farsă condimentată cu o arhitectură specială şi muzică Bizantină, ea ar fi tare dezamăgită. Şi ultimul lucru pe care l-aş vrea ar fi să îi răpesc sensul pe care îl găseşte în existenţă. Aşa că, de dragul ei, astăzi îmi calc pe orice moft şi vă spun: Hristos a înviat!

Iulian

Dacă nu ştiaţi deja, lucrez într-un departament care se ocupă de promovarea universităţii din Iaşi. E greu să lucrezi la imaginea unei instituţii atât de mari, atât de dependentă de propria tradiţie, atât de conservatoare şi totuşi cu atât de mare nevoie de modernitate, de un suflu nou. Facem paşi nu foarte mari, dar – credem noi -  semnificativi.

Ideile noastre, însă, nu ar putea prinde formă fără el. Iulian e graficianul nostru. Este cel mai ursuz om pe care l-aţi întâlnit. E suficient să i te adresezi în momentul nepotrivit pentru ca şansele tale de a scăpa neboscorodit să fie nule. Are un dinte împotriva Microsoft, îi ies bube numai dacă aude de Coca Cola, şi de câte ori ne luăm masa de prânz de la Mac, el e vocea conştiinţei noastre bombănitoare care ne anunţă că or să ne nenorocească E-urile alea.

Îmi stă în obicei să încep cu lucrurile astea mai puţin plăcute, dar trebuie să ştiţi că în acelaşi timp Iulian este unul dintre cei mai talentaţi oameni pe care îi cunosc. Şi nu e uşor să fii creativ zi de zi, să fie nevoie să scoţi din senin, de nicăieri, idei frumoase pentru felicitări, afişe, programe, bannere etc. Dar lui îi iese. Ascuns acolo, în spatele imensului său monitor, mereu meştereşte la ceva care în cele din urmă ne va face pe toţi să chiuim pe aici bucuroşi că materialele ne vor ieşi atât de frumos. Omul ăsta ursuz despre care vorbeam, duşmanul imperialiştilor, devine, prin talent şi inspiraţie, cel mai ghiduş din tot departamentul. Cum să nu zâmbeşti când vezi ce a pregătit pentru Paşte?

Anul ăsta, în loc să trimit o sută de sms-uri, îi trimit lui urarea asta mai mare, pentru că ne certăm de o mie de ori pe zi (e cam la fel ca mine de căpos) şi nu apuc niciodată. Deci doza de lumină şi de fericire corespunzătoare urărilor standard de anul ăsta o comprim şi i-o trimit prin mesajul ăsta lui Iulian. Să fii fericit şi să rămâi luminos! (anul ăsta se şi însoară ) deci are nevoie de urări de bine)