Deşi cred că în general e un concurs paralel cu realitatea, anul ăsta, Eurovisionul mi-a dat un sentiment pozitiv. Iar asta prin două prestaţii care m-au făcut să bat din picior (aşa îmi dau seama că îmi plac melodiile). Câştigătorul, de un entuziasm debordant şi plin de o stare pozitivă molipsitoare, un tip cu o piesă şi o atitudine care, dacă s-ar regăsi mai des pe la Eurovision, ar da o şansă şi un sens existenţei concursului. Am păstrat melodia, şi o ascult în continuare, ceea ce e un lucru rar pentru festivalul ăsta.
Un alt punct bun pentru reprezentanta României – Nelly Ciobanu care, doar întâmplător a participat sub titulatura de reprezentant al Republicii Moldova. A mers cu o piesă românească, cu un show care păstrează ceva din filonul tradiţional, fără a fi însă de prost gust şi o voce fenomenală.
Despre Elena Gheorghe nu am nimic de spus rău, dar nici bine. Nu mă înţelegeţi greşit, îmi place fata popii iar melodia nu cred că a fost – aşa cum spun alţii – un dezastru, doar că îşi merită locul 19. Una peste alta, un câştigător cum nu am mai văzut de ceva timp şi un show mare. Poate mă uit şi la anul.