P.S. Habar nu am de ce arată aşa. Probabil e un buton mare roşu pe care scrie DO NOT PUSH pe youtube şi pe care l-am apăsat fără să vreau. Originalul e OK. A, de asemenea, in filmul original sunt mult mai frumos. Tre sa fie un bug de la youtube…

Dacă tot anul ăsta o mulţime de oameni m-au primit în familia lor, cumva am reuşit să le fac loc şi celor care erau deja şi pe care i-am uitat. Nu ştiu cât înseamnă pentru voi, dar o să vă împărtăşesc un fragment de scrisoare. Când bunica mea l-a anunţat pe tatăl ei că a decis să se facă învăţătoare, a primit de la el răspunsul din care vedeţi mai jos un fragment (de acum vreo 60 de ani).

A, şi un bonus pentru cei care au văzut-o pe fiică-mea zâmbind – eu acum vreo 26 de ani:

Alte melodii:

• Acasa (numai cand)
• Criza
• Putin cate putin
• Intruna
• Cele mai frumoase

Pentru că e ziua mea de fiecare dată când e ziua celor pe care îi iubesc. Taxi împlinesc 11 ani. Iar eu le sunt fan de aproape 11. Deci e aproape ziua mea. În ăştia 11 ani m-am entuziasmat şi am sărit în sus când au cântat, în ploaie, la teatrul de vară din Bacău. Sau într-un club din Iaşi care cred că nici nu mai există. Sau când au venit împreună cu Timpuri Noi. Sau în faţă la Mall. I-am votat ca disperatul de la mai multe telefoane atunci când participau la selecţia naţională Eurovision. Habar nu am cum au cântat acolo. Eram prea emoţionat. Uneori preiau emoţiile celor de lângă mine.

Oamenii

Am stat de vorbă cu ei prima oară în Bacău, când aveam 15 ani şi eram mai mic şi mai ridicol decât sunt azi. Se făcuse târziu tare şi împreună cu câţiva colegi de liceu stăteam la masă într-un hotel din Bacău cu Dan Teodorescu. Alături erau Bere Gratis. Dan m-a întrebat care e melodia mea preferată de la ei. Am dat un răspuns bun – Nebunia Furtunii. După care m-a întrebat de ce. Şi nu mai ştiu ce am zis, dar sunt convins că am dat un răspuns mai puţin bun. I-am scris la un moment dat. Şi nu doar că mi-a răspuns, dar mi-a trimis discul pe care nu îl găseam nicăieri şi autograf pe adresa de acasă. Am şi acum Pachetul în care le-a pus şi pe care scrisese cu mâna lui adresa mea. Pentru mine atunci asta era mare lucru. Şi pentru că tot suntem prieteni, să vă spun un secret: şi acum e. Nu am luat pachetul când am plecat de acasă. L-am lăsat mamei, pentru că ea se bucură tare când îl vede şi îşi aminteşte ce fericit eram când l-am primit.

Din cei care erau atunci când i-am cunoscut mai e doar Dan. Dar mie îmi sunt dragi în continuare toţi, şi cei care au plecat. Îl am şi acum pe Borţun în lista de messenger, în acelaşi grup cu Cantemir şi cu Dan (cred că între timp mi-a dat ignore ). Într-un an, nişte oameni din cămin cărora le eram pe atunci drag mi-au furat numărul de telefon din agendă aşa că de ziua mea am primit la mulţi ani de la trupa pe care o iubeam.

Muzica

Ştiu că folosesc des expresia asta şi am transformat-o într-un clişeu personal, dar muzica lor a fost coloana sonoră a vieţii mele. Unele melodii parcă au fost scrise pentru mine. De cântat cânt de când mă ştiu, dar de scris muzică am încercat pentru că am vrut să îmi iasă frumos cum le iese lor. Ştiu, o să fiţi drăguţi cu mine în comentarii, dar vă asigur că încă nu mi-a ieşit.

Şi azi îmi bate inima altfel când îi aud din întâmplare la televizor. Şi mă enervez când am impresia că nu primesc atât cât merită. Am încercat să le spun o dată că nu îmi place o piesa (wizdiz). M-am lecuit. Nu le mai zic. Fac în continuare “ce fac de mult”. Le dau, pe cât pot, muzica mai departe.  Uneori chiar mutilată de propria interpretare. Dar cunosc o grămadă de oameni care astăzi îi ascultă pentru că “dacă nebunul ăsta se entuziasmează într-un asemenea hal, tre să fie ceva acolo”. Şi e foarte mult. Suflet. Calitatea I. Dacă există muzică, asta se întâmplă pentru ca ea să încapă pe mâna unora ca ei, care să ştie să o folosească pentru a-şi descrie sufletul. În 3D. Nu există reprezentare mai fidelă şi mai sinceră decât cea pe care o dă muzica. Iar muzica lor foloseşte limbajul pe care ar vrea şi sufletul meu să îl folosească. Am iubit, am suferit, am râs împreună cu melodiile lor. Fiica mea le ascultă zilnic. Cumva, iubirea care a adus-o pe lume avea soundtrackul scris de Taxi. Iar când îmi iau chitara şi îi cânt câte ceva de la ei, mă priveşte parcă hipnotizată, îmi zâmbeşte larg şi “cântă” împreună cu mine. Am încercat să o înregistrez ca să vedeţi, dar nu am putut decât câteva secunde. Bucuria ei nu m-a lăsat să cânt mai departe. V-am zis, parcă, mai devreme, că obişnuiesc să preiau emoţii…  Pentru conformitate, primele secunde ale încercării – nazal din cauza gripei, fals din cauza naturii:

Varianta bună a melodiei – aici

Să vă mai spun că ştiu şi acum toate (TOATE) versurile? Şi nu au versuri uşoare. În nici un fel.

Iar daca nici voi nu aveţi “chef” să vă cumpăraţi un ipod touch, puteţi participa la concursul ăsta

Alăptatul nu e cine ştie ce distractiv. Nu pierzi nimic.

Asta ca să ştiţi şi voi şi să puteţi respira uşuraţi

Toată lumea ştie că favoritul de anul ăsta este Avatar. L-am văzut abia acum câteva zile. Credeam, până atunci, că e un film prost. Acum cred doar că e un film slab. Nu l-am văzut în 3D, dar am auzit că experienţa asta ar fi total diferită de orice ai fi experimentat vreodată ca spectator în sala de cinema. Că inovaţiile tehnologice te transpun în poveste ca niciodată până acum. Să dăm, deci, Cezarului ce-i al Cezarului. Să nu uităm, însă, că expresia originală are o continuare esenţială. până la urmă în ce te transpune filmul ăsta dacă nu într-o colecţie de clişee? An de an văd toate filmele nominalizate şi rar mi-a fost dat să văd personaje mai goale, mai nememorabile, până la urmă mai dispensabile. O poveste simplă, cu o morală facilă, o poveste pe care o vezi şi o auzi în toate filmele ieftine pe care le-ai văzut până acum. Le recomand tuturor celor fascinaţi de Avatar, văzut în 3D, să îl revadă în 2D. Şi să îmi spună ce rămâne după ce dai jos ochelarii – în afară de fanteziile sterpe ale unui moş căruia, ca în bancul rusesc cu tancul, orice film ar face, îi iese tot Terminator.

Fascinaţia tehnologiei este, fără îndoială, un factor esenţial în istoria cinematografiei. Să nu uităm, că acum mai bine de 100 de ani, oamenii erau fascinaţi de filmul ăsta:

Fără îndoială că “Stropitorul” îşi merită locul în istoria cinematografiei pentru uşile pe care le-a deschis stârnind curiozitatea oamenilor. Cred, însă, că cinematograful este inutil fără talent. Fără inovaţie şi fantezie intelectuală. Da, trebuie să fie tare fascinant să te simţi “acolo” printre liane şi creaturi albăstrui. Dar dincolo de fascinaţia de a fi transpus într-o altă lume, mai rămâne ca aceea să fie o lume în care să vrei să fii transpus, una care să îţi ofere ceva. Poate că oscarurile sunt pentru filmele care fac istorie. Eu, unul, prefer să fiu cu “pierzătorii” oscarurilor, cu filmele care nu sunt deschizătoare de drumuri, dar fac drumul mai frumos şi mai interesant. Mă găsiţi lângă Little Miss Sunshine, Up, Man on the Moon, Babel, Lost in Translation, Burn after reading, ca să mă refer doar la pierzătoarele din ultimii câţiva ani.