Aş dori pe această cale…

… să mulţumesc anului 2009. Cu siguranţă nu a fost uşor, dar a fost cel mai bun de până acum.

Ea e!

Părinţi şi copii

Sunt părinte. Începând de azi. Şi am intrat într-un alt joc. Unul în care nu există “piua”. Unul de care nu poţi să te plictiseşti şi să pleci. Noroc că nici nu aş vrea. Un joc precum o profesie – care nu se învaţă, ci se fură, creşte odată cu tine. Un joc în care trebuie să înveţi de la ceilalţi părinţi şi, mai ales, de la copiii lor.

În cea mai mare (şi mai lungă) zi din viaţa mea am fost şi la vot. Am fost şi am votat. Probabil ştiţi şi cum. E uşor de intuit. Nu întotdeauna opţiunea de bun-simţ se ascunde în spatele celui care îl poartă, imoral, în frunte ca slogan.  Nu am ales cu veselie, privind spre zări senine convins că din ştampila aia va veni viitorul frumos. Am făcut o alegere cum mi-ar plăcea ca fiica mea să nu fie nevoită să facă vreodată: între două grade de imoralitate: care trădare e de preferat? Care nesimţire? Care dintre cele două persoane cu care nu aş vrea să mă identific niciodată? Am fost şi am ales. Nu fericit, dar împăcat. Pentru că, pentru copilul meu, am votat aşa cum am crezut că e mai bine.

Oare fiica mea se gândeşte acum, când scriu rândurile astea, la mine? Dar oare tatăl meu speră, la fel cum sper şi eu acum, de acolo unde este, că mă gândesc la el? M-am gândit astăzi la el când am ales. Şi la cei pe care nu i-ar fi ales. Şi la trădarea pentru care el nu ar fi optat. A plecat şi ştiu că nu ar fi suportat gândul că îşi lasă copiii în braţele unui regim criminal. Eu nu am de gând să plec, dar am fost şi am făcut o alegere pentru că nu îmi e indiferent pe mâna cui mi-aş lăsa copilul. Iar viitorul nu poate fi trucat cu toate Photoshop-urile din lume.

Vei creşte, draga mea, şi va trebui să faci şi tu alegeri. De fapt, le faci deja. Alegerile tale sper să fie mult mai luminoase. Sper să alegi doar între lucruri bune. Azi tatăl tău nu a putut să aleagă în felul ăsta. Dar poţi fi mândră de el pentru că a făcut-o chiar şi aşa. Pentru că, în primul rând, puiule, nu mi-a fost indiferent. Iar pentru asta vei putea oricând conta pe mine.

Marele meci al micului Gică

Gică Hagi zicea că cel mai greu meci din cariera sa a fost primul joc al naţionalei pe care l-a privit din tribună – cel în care nu a putut juca. (Habar nu am daca a  zis-o pe bune – mă bazez pe o vagă amintire a unui reportaj prost făcut, probabil, de Ionel Stoica pe TVR – îi rog pe exegeţii lui Hagi să mă corecteze dacă e cazul)

Aşteptarea pe margine e cumplită. Holul care ţine loc de sală de aşteptare de la maternitatea din iaşi e un loc cumplit – extrem de încărcat emoţional – nu doar de oamenii care lucrează acolo şi – inevitabil – zbiară non-stop (doar e un spital românesc) ci mai ales de cei care aşteaptă, cei care nu pot face nimic. Nu mă compar cu Hagi, dar cred că emoţiile mele sunt comparabile cu cele pe care le descrie el. Până la urmă, aşa e mai bine. Căpitanul echipei noastre e mult mai puternic decât aş fi putut fi eu, şi deşi e într-o stare fizică dificilă, nu se comportă ca un accidentat, ci ca un atacant feroce care simte că golul e aproape. Pentru ea merită să fac galerie, acum, de pe margine.

Aştept şi ăsta e un lucru foarte greu. Încă nu a apărut vedeta echipei, dar când vine (peste o oră, două – trei, până dimineaţă) vă anunţ.

Ce mai face juniorul

Pentru că tot mă întreabă toată lumea…

citi�›i aici

A, Ã?â„¢i tot NU Ã?â„¢tim ce e.