Minciuni de părinţi

Sunt unele lucruri pe care le-am auzit de atâtea ori de la părinţii noştri încât au devenit – cumva – adevărate într-o lume a adevărurilor axiomatice, primordiale, pe care nu îndrăznim să le punem la îndoială. Teo împlineşte azi o lună. Nu am pretenţia că ştiu deja cum e să fii părinte – asta e o diplomă pe care o obţii după o sesiune lungă şi deloc uşoară, cu examene în faţa celui mai exigent şi mai bun profesor pe care l-ai avut vreodată – propriul copil. De altfel, nu ştiu pe cineva care să fi absolvit vreodată şcoala asta. Cunosc oameni de peste 50 de ani care şi acum cred că părinţii lor mai au de învăţat. Nu am, aşadar, competenţa necesară pentru a trage concluzii despre ce înseamnă să fii părinte. Dar am o lună trăită din plin. Una în care am învăţat despre mine mai mult decât mă aşteptam.

Pentru ei facem tot ce facem

În ziua în care devii părinte nu devii un mare altruist. Din acea zi încolo în viaţa ta intră mai multe comori decât au intrat vreodată până atunci. Dacă ar fi să tragem linie pentru a calcula profitul am vedea că avem atât de multe de făcut pentru a putea egala ceea ce primim de la ei… Viaţa noastră (A NOASTRĂ) capătă un rost mai mare decât am fi fost noi în stare să-i găsim până atunci. În plus, ne privim copiii şi ne mirăm la nesfârşit de cât de mult au crescut în doar o lună, un an, douăzecişicinci de ani, când de fapt ar fi atât de uimitor să vedem cât de mult creştem, în fiecare zi, datorită lor. Investiţiile astea fac să primeşti un profit ridicol de mare, încât tot ce facem pentru ei facem, de fapt, pentru noi.

Ziua în care s-a născut a fost cea mai fericită din viaţa mea

E greu să măsori fericirea. E greu să compari pe cea din ziua în care s-a născut cu cea în care ai văzut-o (sau l-ai văzut) prima dată – în vis, în ochii mamei sale atunci când ai cunoscut-o sau în braţe. Sau cu cea din ziua în care s-a liniştit din plâns în braţele tale – un mod atât de curat şi sincer de a spune “te iubesc”. Sau ziua în care a făcut prima baie, în care s-a speriat când a intrat în apă pentru ca mai apoi să se liniştească şi să adoarmă transformând tot ce e în jur în linişte şi căldură. Şi mă mai aşteaptă atâtde multe – ziua în care va merge prima dată, în care va vorbi, în care va cânta, în care îşi va vedea pentru prima dată frăţiorul… Orice tată care a tremurat cu telefonul în mână aşteptând vestea cea mare ştie ce chip ciudat are fericirea primei zile. Ce radicală turnură ia viaţa ta în clipa aceea. Unui tată i se întâmplă atât de multe încât a denumi acea zi “cea mai fericită” ar putea fi, cel mult, doar un clişeu. Mult mai potrivit ar fi să spunem asta despre toate celelalte zile ce urmează.

Şi o minciună mai personală:

Eu nu voi fi unul dintre acei părinţi care arată şi în stânga şi în dreapta poze şi filme cu copilul lui

Ba uite că sunt, probabil că obiceiul ăsta vine odată cu calitatea de părinte. O genă suplimentară care provoacă distribuirea necontrolată de poze se activează brusc. Aşa că pun, aici, poze din ultima lună.

 

Cum ziceam, poze de tătic mândru de fetele lui:

Aş dori pe această cale…

… să mulţumesc anului 2009. Cu siguranţă nu a fost uşor, dar a fost cel mai bun de până acum.

Ea e!

Părinţi şi copii

Sunt părinte. Începând de azi. Şi am intrat într-un alt joc. Unul în care nu există “piua”. Unul de care nu poţi să te plictiseşti şi să pleci. Noroc că nici nu aş vrea. Un joc precum o profesie – care nu se învaţă, ci se fură, creşte odată cu tine. Un joc în care trebuie să înveţi de la ceilalţi părinţi şi, mai ales, de la copiii lor.

În cea mai mare (şi mai lungă) zi din viaţa mea am fost şi la vot. Am fost şi am votat. Probabil ştiţi şi cum. E uşor de intuit. Nu întotdeauna opţiunea de bun-simţ se ascunde în spatele celui care îl poartă, imoral, în frunte ca slogan.  Nu am ales cu veselie, privind spre zări senine convins că din ştampila aia va veni viitorul frumos. Am făcut o alegere cum mi-ar plăcea ca fiica mea să nu fie nevoită să facă vreodată: între două grade de imoralitate: care trădare e de preferat? Care nesimţire? Care dintre cele două persoane cu care nu aş vrea să mă identific niciodată? Am fost şi am ales. Nu fericit, dar împăcat. Pentru că, pentru copilul meu, am votat aşa cum am crezut că e mai bine.

Oare fiica mea se gândeşte acum, când scriu rândurile astea, la mine? Dar oare tatăl meu speră, la fel cum sper şi eu acum, de acolo unde este, că mă gândesc la el? M-am gândit astăzi la el când am ales. Şi la cei pe care nu i-ar fi ales. Şi la trădarea pentru care el nu ar fi optat. A plecat şi ştiu că nu ar fi suportat gândul că îşi lasă copiii în braţele unui regim criminal. Eu nu am de gând să plec, dar am fost şi am făcut o alegere pentru că nu îmi e indiferent pe mâna cui mi-aş lăsa copilul. Iar viitorul nu poate fi trucat cu toate Photoshop-urile din lume.

Vei creşte, draga mea, şi va trebui să faci şi tu alegeri. De fapt, le faci deja. Alegerile tale sper să fie mult mai luminoase. Sper să alegi doar între lucruri bune. Azi tatăl tău nu a putut să aleagă în felul ăsta. Dar poţi fi mândră de el pentru că a făcut-o chiar şi aşa. Pentru că, în primul rând, puiule, nu mi-a fost indiferent. Iar pentru asta vei putea oricând conta pe mine.

Marele meci al micului Gică

Gică Hagi zicea că cel mai greu meci din cariera sa a fost primul joc al naţionalei pe care l-a privit din tribună – cel în care nu a putut juca. (Habar nu am daca a  zis-o pe bune – mă bazez pe o vagă amintire a unui reportaj prost făcut, probabil, de Ionel Stoica pe TVR – îi rog pe exegeţii lui Hagi să mă corecteze dacă e cazul)

Aşteptarea pe margine e cumplită. Holul care ţine loc de sală de aşteptare de la maternitatea din iaşi e un loc cumplit – extrem de încărcat emoţional – nu doar de oamenii care lucrează acolo şi – inevitabil – zbiară non-stop (doar e un spital românesc) ci mai ales de cei care aşteaptă, cei care nu pot face nimic. Nu mă compar cu Hagi, dar cred că emoţiile mele sunt comparabile cu cele pe care le descrie el. Până la urmă, aşa e mai bine. Căpitanul echipei noastre e mult mai puternic decât aş fi putut fi eu, şi deşi e într-o stare fizică dificilă, nu se comportă ca un accidentat, ci ca un atacant feroce care simte că golul e aproape. Pentru ea merită să fac galerie, acum, de pe margine.

Aştept şi ăsta e un lucru foarte greu. Încă nu a apărut vedeta echipei, dar când vine (peste o oră, două – trei, până dimineaţă) vă anunţ.