Dictatorul Obama

Am văzut la Mădălina o cartelă de metrou din Washington pe care apare poza lui Obama, ca un soi de omagiu cu ocazia instalării lui la Casa Albă. Nu este o reclamă, nu vinde nimic, doar îşi sărbătoresc preşedintele.

Încercaţi să vă imaginaţi pentru o clipă că pe cartelele de la Metrorex ar apărea poza lui Băsescu. Ce delir ar fi seara la Realitatea şi Antena 3! Ce revolte! Cum ar sări apărătorii democraţiei trei metri în sus! Nu mă înţelegeţi greşit, nu-mi doresc să îl văd pe Băsescu pe bilete de autobuz sau metrou, fie şi din considerente estetice. Dar la noi, Băsescu e considerat dictator numai dacă deschide gura.

LMA Bogdan

La despartire

Când cineva e lângă tine ani la rând, e greu să îÃ?›i imaginezi viaÃ?›a fără el. Nu am Ã?â„¢tiut să îl preÃ?›uiesc, uneori am fost de-a dreptul neglijent, dar ne-am înÃ?›eles reciproc. Au fost momente frumoase, mângâieri nedumerite sau înÃ?›epături amicale, dar adevărul e că el mă ajuta să mă recunosc atunci când mă priveam în oglindă. Nu i-am spus niciodată că nu îmi place numele lui, m-am mulÃ?›umit să îi spun ˝barbă˝, deÃ?â„¢i Ã?â„¢tiam că e o poreclă uÃ?â„¢or forÃ?›ată. Nici măcar nevastă-mea nu ne-a văzut vreodată despărÃ?›iÃ?›i. Acum ies din casă speriat, păÃ?â„¢esc pe stradă timid ca un Ã?â„¢colar în prima zi din clasa I. Azi mi-am dat jos ciocul. Am decis că drumurile noastre se despart. Al lui trece prin conductă .

Ceva ce nu stiti despre mine

În urmă cu câţiva ani, pe când eram în liceu, bântuiam holurile Casei de Cultură din Bacău şi mergeam de câteva ori pe săptămână la repetiţii la studio, la etajul 2. Luam cheile de la domnu’ Manta şi luam în braţe chitara bas sau pianul (ok, pianul nu îl luam în braţe, dar aţi prins ideea) şi cântam – pe atunci – Iris sau Smokie refăcut sa sune un pic mai punk-ish, sau Green Day. Nu râdeţi, pe atunci era o chestie. Era prima trupă în care cântam – se chema AZP, iar mai târziu “Cedează Trecerea”. Acum Cătălin F. cântă pe la Bucureşti şi îmi e dor şi azi să ne vedem fix la mijlocul distanţei dintre blocurile noastre (căpoşi, am măsurat cu pasul ca nu cumva unul să meargă mai mult ). Cosmin B. mi-a scris acum ceva vreme crezând că am uitat de trupa asta. Nu am uitat. Şi nici de el.

După ceva timp m-au chemat cei de la Proxim în trupa lor şi am cântat cu ei. Într-o grămadă de formule. De data asta piesele noastre. Oricum, de-a lungul timpului a rămas acolo o mână de oameni pe care nu mi-i scoate nimeni din suflet nici cu târnăcopul . Alături de ei am scris primele mele piese. Iar entuziasmului lui Cătălin C. îi datorez faptul că am continuat să scriu. De fapt, îi datorez mai multe, dar acum o sa vorbesc despre asta. La prima cântare din Iaşi am dat-o în bară aşa cum ar face niÃ?â„¢te mari artiÃ?â„¢ti – în stil mare. Am râs o noapte întreagă de asta – de noi şi de păţania cu instrumentele scoase din priză şi cu scena pe care nu ne auzeam. Dar asta nu poate însemna decât că ne simţeam bine împreună şi eram o echipă.

Despre asta vreau să scriu azi. În urmă cu câteva zile am descoperit ceva despre mine urcând un munte. La propriu. Tot timpul am crezut că unul dintre marile mele defecte este faptul că sunt individualist, uneori egoist, că nu am suficientă încredere faţă de cei din jur şi vreau să “rezolv” totul cu mâna mea. Cred asta şi acum. Doar că mi-am dat seama cât de mult îmi place să fac parte dintr-o echipă şi cum cele mai reuşite lucruri din viaţa mea le-am făcut doar alături de oameni dragi.

S-a întâmplat când am venit la Universitate, alături de Cosmin U, apoi la MEDIA (o echipă în care “joc” şi acum şi care îmi e tot mai dragă pe măsură ce îi descopăr mai bine pe membrii noi), cu Mihaela la concursul de eseuri despre Shakespeare, lângă colegii din liceu, cu Gabi şi Marius pe holurile din C2, lângă Cătălin, Cezara şi Adi, alături de Irina şi Nicu la Văratec acum o lună, iar astea sunt doar câteva exemple care îmi vin în minte.

Muntele, însă, l-am urcat într-o echipă nouă, în care abia am intrat. Mă cunoaşteţi, sunt un leneş şi un sedentar (promit să schimb asta, evident, de mâine). Dar chiar cu ditamai rucsacul în spate, muntele ăsta a fost o provocare aproape prea uşoară. Uneori nu e nevoie decât să îţi găseşti echipa lângă care simţi că poţi urca oriunde. Şi ce exemplu mai bun aş putea da decât minunea care nu poate prinde viaţă decât într-o singură echipă – lângă ea.

Mâine dimineaÃ?›ă, pe la opt (sper), mă întorc la una dintre echipele astea dragi, Ã?â„¢i închei postarea asta atât de personală mulÃ?›umindu-vă vouă, tuturor celor care m-aÃ?›i primit până acum în echipa voastră.

La fel. De potriviţi

Dacă îi întâlneşti, primul lucru care îţi vine în minte e cât de diferiţi sunt. El lucrează în locul acela despre care studenţii fac caricaturi cu topoare, ea lucrează într-un loc unde studenţii chiulesc de la şcoală pentru a merge să primească o îmbrăţişare, sau “doar” nişte căldură. El se preocupă de facturile care trebuie să fie plătite în fiecare lună, ea de soarele care trebuie să intre pe geam, pe sub uşă sau pe gaura cheii – ce mai, peste tot! – în fiecare zi. El vine morocănos de la serviciu şi nu ştiu cum face de pare să aibă cea mai caldă morocănoşenie atunci când e lângă ea. Iar ea nu face decât să transmită cu orice privire cât de mândră este de el – când a făcut ceva bun la muncă, când găteşte aripioarele alea (absolut geniale, vă rog să mă credeţi), când e cel mai bun tătic din lume (so far… ) şi mai ales când o ia în braţe. El fredonează cu patos “Jana era croitoreasă“, iar ea se face că nu îi place asta. Ea lipeşte flori pe pereţi, el face plinul la maşină. El cumpără lapte şi pâine şi iaurt cu man-da-ri-ne, ea cărţi despre univers. El se bucură de cât de frumos se văd HD-urile pe televizorul cel nou, iar ea se bucură de cât de mult se bucură el.

Cum spuneam, nu sunt la fel . Sau aşa ai crede până când iese din cămăruţa lui Bogdan, copilul care poartă pe faţă zâmbete în forma lor pură şi le aduce pe chipul celor pe care îi întâlneşte. El seamănă cu amândoi. Şi uitându-te la el îţi dai seama că nici nu contează dacă sunt la fel, la cât sunt de potriviţi. Aşa cum ne-ar plăcea şi nouă să fim peste câţiva ani. Şi peste mulţi ani. Şi ar fi aşa şi dacă nu ar fi să ne fie naşi. La mulţi ani!