Noi, Haiti şi miracolele

În momentul în care una dintre cele mai săraci ţări ale lumii trece printr-o catastrofă umanitară de dimensiuni greu imaginabile toată lumea s-a oprit pentru câteva clipe şi trimite ajutoare, bani, sau măcar gânduri bune şi atenţie spre Haiti. Toată lumea civilizată, mai puţin România. De fapt, toată lumea civilizată. O definiţie de minim bun-simţ a civilizaţiei ar trebui să ne dea de înţeles că nu putem fi civilizaţi atunci când nu ne interesează nimic din afara propriei ogrăzi. Omenirea trece prin ceea ce pare a fi cea mai rapidă şi greu de înţeles schimbare de paradigmă istorică, iar noi stăm şi vorbim de prostiile lui geoană, fiţele lui prigoană şi de paranormalii lui băsescu. Deschideţi orice site de ştiri din lumea civilizată. Peste tot veţi găsi în primul rând ştiri despre ce se întâmplă în lume. Asta pentru că nu mai avem timp să ne scriem propria istorie, pentru că istoria lumii se scrie mult mai rapid şi ne ia pe sus pe după ea. Politicienii noştri sunt – aşa cum îi ştia şi Caragiale – preocupaţi de fleacuri şi gâlcevi locale. Doar că farmecul lor de atunci devine azi amar, pentru că timpul nu mai are răbdare cu noi.

Există mai multă luciditate în grila de programe a MTV decât în politicile publice de la noi. Iar într-un show plin de sclipiciul Hollywoodian pe care îl criticăm cu fiecare ocazie e mai multă omenie decât am văzut de mult timp în spaţiul nostru public. Suntem ursuzi, nervoşi, nepăsători şi privim doar în jos. O mărturie dintr-un loc care pare azi cel mai bătut de soartă povesteşte că, în Haiti, printre ruine, se întâmplă miracole. Oare nouă de ce nu ni se întâmplă?

PS Era să uit – autorităţile române nu au rămas indiferente în faţa dezastrului din Haiti. Doar nu puteau pierde încă o ocazie de a ne face, pe toţi, să părem cât se poate de ridicoli.

Divertisment de calitate

oferit de…

După ceva vreme…

am pus din nou mâna pe chitară să văd dacă mai pot scrie o melodie… şi în final nu m-am lămurit, dar a ieşit încercarea de mai jos:

cosmin vaman – Nicaieri nu ninge ca in parul tau – TEST

PS dacă ascultaţi cu atenţie o puteţi auzi pe fiică-mea gângurind în timp ce mă chinuiam (la propriu) să înregistrez.

Cum îţi dai seama că ţi se schimbă viaţa?

După reclamele contextuale pe care Google ţi le plasează în mail:

Minciuni de părinţi

Sunt unele lucruri pe care le-am auzit de atâtea ori de la părinţii noştri încât au devenit – cumva – adevărate într-o lume a adevărurilor axiomatice, primordiale, pe care nu îndrăznim să le punem la îndoială. Teo împlineşte azi o lună. Nu am pretenţia că ştiu deja cum e să fii părinte – asta e o diplomă pe care o obţii după o sesiune lungă şi deloc uşoară, cu examene în faţa celui mai exigent şi mai bun profesor pe care l-ai avut vreodată – propriul copil. De altfel, nu ştiu pe cineva care să fi absolvit vreodată şcoala asta. Cunosc oameni de peste 50 de ani care şi acum cred că părinţii lor mai au de învăţat. Nu am, aşadar, competenţa necesară pentru a trage concluzii despre ce înseamnă să fii părinte. Dar am o lună trăită din plin. Una în care am învăţat despre mine mai mult decât mă aşteptam.

Pentru ei facem tot ce facem

În ziua în care devii părinte nu devii un mare altruist. Din acea zi încolo în viaţa ta intră mai multe comori decât au intrat vreodată până atunci. Dacă ar fi să tragem linie pentru a calcula profitul am vedea că avem atât de multe de făcut pentru a putea egala ceea ce primim de la ei… Viaţa noastră (A NOASTRĂ) capătă un rost mai mare decât am fi fost noi în stare să-i găsim până atunci. În plus, ne privim copiii şi ne mirăm la nesfârşit de cât de mult au crescut în doar o lună, un an, douăzecişicinci de ani, când de fapt ar fi atât de uimitor să vedem cât de mult creştem, în fiecare zi, datorită lor. Investiţiile astea fac să primeşti un profit ridicol de mare, încât tot ce facem pentru ei facem, de fapt, pentru noi.

Ziua în care s-a născut a fost cea mai fericită din viaţa mea

E greu să măsori fericirea. E greu să compari pe cea din ziua în care s-a născut cu cea în care ai văzut-o (sau l-ai văzut) prima dată – în vis, în ochii mamei sale atunci când ai cunoscut-o sau în braţe. Sau cu cea din ziua în care s-a liniştit din plâns în braţele tale – un mod atât de curat şi sincer de a spune “te iubesc”. Sau ziua în care a făcut prima baie, în care s-a speriat când a intrat în apă pentru ca mai apoi să se liniştească şi să adoarmă transformând tot ce e în jur în linişte şi căldură. Şi mă mai aşteaptă atâtde multe – ziua în care va merge prima dată, în care va vorbi, în care va cânta, în care îşi va vedea pentru prima dată frăţiorul… Orice tată care a tremurat cu telefonul în mână aşteptând vestea cea mare ştie ce chip ciudat are fericirea primei zile. Ce radicală turnură ia viaţa ta în clipa aceea. Unui tată i se întâmplă atât de multe încât a denumi acea zi “cea mai fericită” ar putea fi, cel mult, doar un clişeu. Mult mai potrivit ar fi să spunem asta despre toate celelalte zile ce urmează.

Şi o minciună mai personală:

Eu nu voi fi unul dintre acei părinţi care arată şi în stânga şi în dreapta poze şi filme cu copilul lui

Ba uite că sunt, probabil că obiceiul ăsta vine odată cu calitatea de părinte. O genă suplimentară care provoacă distribuirea necontrolată de poze se activează brusc. Aşa că pun, aici, poze din ultima lună.

 

Cum ziceam, poze de tătic mândru de fetele lui: