Ce mai face juniorul

Pentru că tot mă întreabă toată lumea…

citi�›i aici

A, Ã?â„¢i tot NU Ã?â„¢tim ce e.

LMA Bogdan

La despartire

Când cineva e lângă tine ani la rând, e greu să îÃ?›i imaginezi viaÃ?›a fără el. Nu am Ã?â„¢tiut să îl preÃ?›uiesc, uneori am fost de-a dreptul neglijent, dar ne-am înÃ?›eles reciproc. Au fost momente frumoase, mângâieri nedumerite sau înÃ?›epături amicale, dar adevărul e că el mă ajuta să mă recunosc atunci când mă priveam în oglindă. Nu i-am spus niciodată că nu îmi place numele lui, m-am mulÃ?›umit să îi spun ˝barbă˝, deÃ?â„¢i Ã?â„¢tiam că e o poreclă uÃ?â„¢or forÃ?›ată. Nici măcar nevastă-mea nu ne-a văzut vreodată despărÃ?›iÃ?›i. Acum ies din casă speriat, păÃ?â„¢esc pe stradă timid ca un Ã?â„¢colar în prima zi din clasa I. Azi mi-am dat jos ciocul. Am decis că drumurile noastre se despart. Al lui trece prin conductă .

Ceva ce nu stiti despre mine

În urmă cu câţiva ani, pe când eram în liceu, bântuiam holurile Casei de Cultură din Bacău şi mergeam de câteva ori pe săptămână la repetiţii la studio, la etajul 2. Luam cheile de la domnu’ Manta şi luam în braţe chitara bas sau pianul (ok, pianul nu îl luam în braţe, dar aţi prins ideea) şi cântam – pe atunci – Iris sau Smokie refăcut sa sune un pic mai punk-ish, sau Green Day. Nu râdeţi, pe atunci era o chestie. Era prima trupă în care cântam – se chema AZP, iar mai târziu “Cedează Trecerea”. Acum Cătălin F. cântă pe la Bucureşti şi îmi e dor şi azi să ne vedem fix la mijlocul distanţei dintre blocurile noastre (căpoşi, am măsurat cu pasul ca nu cumva unul să meargă mai mult ). Cosmin B. mi-a scris acum ceva vreme crezând că am uitat de trupa asta. Nu am uitat. Şi nici de el.

După ceva timp m-au chemat cei de la Proxim în trupa lor şi am cântat cu ei. Într-o grămadă de formule. De data asta piesele noastre. Oricum, de-a lungul timpului a rămas acolo o mână de oameni pe care nu mi-i scoate nimeni din suflet nici cu târnăcopul . Alături de ei am scris primele mele piese. Iar entuziasmului lui Cătălin C. îi datorez faptul că am continuat să scriu. De fapt, îi datorez mai multe, dar acum o sa vorbesc despre asta. La prima cântare din Iaşi am dat-o în bară aşa cum ar face niÃ?â„¢te mari artiÃ?â„¢ti – în stil mare. Am râs o noapte întreagă de asta – de noi şi de păţania cu instrumentele scoase din priză şi cu scena pe care nu ne auzeam. Dar asta nu poate însemna decât că ne simţeam bine împreună şi eram o echipă.

Despre asta vreau să scriu azi. În urmă cu câteva zile am descoperit ceva despre mine urcând un munte. La propriu. Tot timpul am crezut că unul dintre marile mele defecte este faptul că sunt individualist, uneori egoist, că nu am suficientă încredere faţă de cei din jur şi vreau să “rezolv” totul cu mâna mea. Cred asta şi acum. Doar că mi-am dat seama cât de mult îmi place să fac parte dintr-o echipă şi cum cele mai reuşite lucruri din viaţa mea le-am făcut doar alături de oameni dragi.

S-a întâmplat când am venit la Universitate, alături de Cosmin U, apoi la MEDIA (o echipă în care “joc” şi acum şi care îmi e tot mai dragă pe măsură ce îi descopăr mai bine pe membrii noi), cu Mihaela la concursul de eseuri despre Shakespeare, lângă colegii din liceu, cu Gabi şi Marius pe holurile din C2, lângă Cătălin, Cezara şi Adi, alături de Irina şi Nicu la Văratec acum o lună, iar astea sunt doar câteva exemple care îmi vin în minte.

Muntele, însă, l-am urcat într-o echipă nouă, în care abia am intrat. Mă cunoaşteţi, sunt un leneş şi un sedentar (promit să schimb asta, evident, de mâine). Dar chiar cu ditamai rucsacul în spate, muntele ăsta a fost o provocare aproape prea uşoară. Uneori nu e nevoie decât să îţi găseşti echipa lângă care simţi că poţi urca oriunde. Şi ce exemplu mai bun aş putea da decât minunea care nu poate prinde viaţă decât într-o singură echipă – lângă ea.

Mâine dimineaÃ?›ă, pe la opt (sper), mă întorc la una dintre echipele astea dragi, Ã?â„¢i închei postarea asta atât de personală mulÃ?›umindu-vă vouă, tuturor celor care m-aÃ?›i primit până acum în echipa voastră.

Teama mea

Irina spune că sunt control-freak. Şi e psiholog, deci e posibil să ştie destul de bine ce spune. Asta, pe scurt, vrea să spună că vreau mereu să am controlul asupra situaţiei, nu las prea multe pe mâna celorlalţi, vreau să filtrez tot până să ajung să am incredere.De exemplu:

Eu: S-a terminat de încărcat ăla?

Simo: Nu.

Eu: ia să văd…

Sunt control freak şi atunci când vine vorba despre propria persoană. Avioanele mă sperie pentru că acolo, sus, eşti lipsit de orice formă de control, ca într-o cuşcă plină de explozibil. Mă simt în siguranţă doar atunci când am picioarele pe pământ. Pământul e stabil, e acolo, de încredere, un reper care îmi permite să îmi fac moftul cu obsesia privind controlul. Mai puţin atunci când se zgâlţâie. De aia mi-e mie frică tare de cutremur. Mai mult decât de terorişti, explozii, inundaţii sau chiar incendii. Când el se mişcă, şi nu mai e sigur, nu mai am control. Până la urmă pentru asta sunt reperele importante în viaţa noastră.

Azi ştiţi deja că a fost cutremur. Şi totuşi azi nu mi-a fost frică. Poate pentru că azi mă ţinea de mână. Cum spuneam, de asta sunt importante reperele.