Nu am fost niciodată ceea ce se cheamă un credincios. Am vizitat biserici în scop în general turistic, iar poveştile biblice funcţionau ca un foarte eficient somnifer. Credinţa, în schimb, a fost pentru mine dintotdeauna ceva fascinant. Iar asta datorită unora dintre oamenii care mi-au vorbit despre ea.

Nu m-am împăcat, în general, bine cu preoţii. De fapt, puţini au reuşit vreodată să îmi fie simpatici. Poate nu i-am întâlnit pe cei potriviţi. În schimb există oameni ale căror vorbe nu te pot lăsa indiferent. Cu siguranţă Steinhardt este unul dintre ei. Pleşu, un altul.

Oamenii cu har sunt greu de găsit. Sau - mai bine zis - oamenii care îşi valorifică harul. Dar dacă eşti atent îi poţi observa - unii se fac profesori, alţii psihologi, alţii artişti, unii dintre ei te pot captiva vorbindu-ţi despre matematică, în timp ce alţii nici nu au învăţat să vorbească, iar alţii fascinează masele şi rămân în istorie.

Mult timp mi-a părut rău că nu sunt un credincios. Până la urmă, avantajul lor faţă de mine e că ei au întotdeauna un plan B. Dar dacă totuşi există posibilitatea unui plan B, de ce nu te-ai agăţa de el. După aceea e simplu, mai rămâne doar să decizi în ce crezi. Lucrez…

Dacă totuşi aveaţi dubii, căutaţi un om cu har. Sau căutaţi harul dintr-un om de lângă voi. Nu veţi găsi niciodată vreo dovadă mai bună a existenţei lui Doamne-Doamne.

Comentăm tot. Avem opinii pertinente şi despre ciocnirea protonilor, şi despre protocolul casei regale britanice, şi despre Steaua, şi despre desărţirea dintre Raicu şi Chirilă. Cumva trăim cu impresia că fără părerea noastră, lucrurile nu şi-ar putea urma cursul normal. La fel cum cărţile din gimnaziu nu făceau nici doi bani fără comentariile literare dictate în clasă, tot ceea ce ne înconjoară poate reprezenta în mod necesar o temă pe marginea căreia putem emite judecăţi savante.

Pe bloguri fenomenul e cronicizat. Toată lumea comentează despre tot. Pe siturile acelea cu poze de minore în poziţii indecente şi de multe ori aberante, comentariile sunt măsura reuşitei “sociale”. Uneori te şi împrieteneşti cu cei care te-au “comentat”. În felul acesta, un amic haifaivist a adunat peste 2000 de prieteni. Până şi mie îmi e greu să înţeleg o atât de mare nevoie de atenţie

Ca să nu fiu ipocrit, recunosc că şi eu măsor “succesul” unei postări după numărul de comentarii. Şi mă bucur dacă văd că o melodie a plăcut cuiva. Şi comentez şi eu pe alte bloguri, pentru că aşa se formează comunităţile. La fel cum la universitate comunităţile se formează la o cafea, la un mic “comentariu” de dimineaţă. Deci, până la urmă, vă rog luaţi şi această postare tot ca pe un fel de autocritică Până la urmă şi pe porcuşorul isteric tot asta îl enervează cel mai tare din moment ce toate bancurile se termină, invariabil aşa: Comenteeeeezi?

Mâine mă tund

Am fost invitat azi la Radio Stil (un radio studentesc din Iasi) de Alex sa vorbim politica. Intre timp s-a facut cald acolo, asa ca am inceput sa vorbim cand ca niste intelectuali (mai mult el)  cand ca niste babe pe sant (mai mult eu). Ca Becali e naspa, ca Base e cool, ca Dobasu zice de rau de bloguri, ca Adomnitei nu scrie pe blog, ca… Ionut Ganju… in fine, din astea Daca va e si voua cald si nu stiti cum sa adormiti, play mai jos (DUREAZA O ORA )

Acum ceva vreme a circulat un videoclip care vorbeşte aberant şi plin de resentimente despre diferentele dintre generaţiile de azi şi cele de ieri. “De vină-s cei ce v-au crescut că nu ştiţi cum era”. Melodia asta spune - copiii de azi sunt mult mai trişti ca noi. Nu e prima oară când aud asta. Dar e prima oară când văd atâta intoleranţă faţă de schimbare din partea unor oameni care abia dacă au împlinit 30 de ani. Ştiu, lumea se schimbă. Ştiu, nostalgiile dau frumuseţe vieţii, însă dorul de Bonibon, Sandy Bell sau de Cenaclul Flacăra nu ar trebui să fie altceva decât dor de propria tinereţe. Pentru că, în fond, Bonibon nu sunt mai bune decât Snickers, Sandy Bell este o porcărie pe lângă The Simpsons iar Cenaclul Flacăra un fenomen bolnav ca un simptom al unei boli colective ce a durat zeci de ani.

Ne e dor de ele doar pentru că ne e dor să fim tineri, nu pentru că au fost bune. Comunismul, jocurile în praf în sărăcie cu cheia de gât pot stârni oftaturi dar numai pentru că nu mai avem vârsta aceea. Copiii de azi nu au nici o vină că trăiesc într-o lume ce le permite mai mult. Dacă nu ştiu ce să aleagă din ea e - poate şi pentru că nu i-a învăţat nimeni. Dar pe ei i-a întrebat cineva? De ce să avem pretenţia să le placă Hendrix şi nu Limp Bizkit? De ce generaţia noastră e mai bună decât a lor doar pentru că respectă mai bine standardele pe care le-am impus NOI? De ce îi judecăm înainte de a încerca să îi înţelegem şi să ne înţelegem? Se aude până acolo, în fund, Marius Tucă?

PS Am citit de curând un articol bun al lui Lucian Mândruţă scris - fără resentimente - despre ei.

„Nu mă îngrijorează nimic altceva – îmi spunea un amic medic – decît că tinerii ăştia or să fie cei care mă vor trata!“ Din păcate, problema e mai de actualitate decît pare. Tinerii aceştia au deja treabă în România, însă nimeni nu le spune. Au de construit, în locul nostru, care am eşuat, lumea aceea pe care le-am promis-o. Dar cum? Re-editată azi, povestea Meşterului Manole ar suna cam aşa: biserica ar fi construită cu bani spălaţi în operaţiuni bancare dubioase, meşterii tineri ar fi toţi obosiţi în fiecare dimineaţă după discotecă şi oricum nici unul n-ar fi de meserie, iar Ana, care trebuie prinsă în zid ca să reziste biserica, e la un shooting pentru o revistă mondenă şi a lăsat vorbă că vine mai tîrziu.

Generaţia asta a moştenit o ţară bolnavă. Sperăm să fie ei chirurgii care să taie în carnea moartă a laşităţii noastre, a lipsei noastre de performanţă, pe care cerem altminteri o groază de bani. Sperăm să vină o generaţie pentru care cuvîntul „patrie“ nu sună aiurea, pentru care vorba „misiune“ să însemne altceva decît un nivel din World of Warcraft. Dar probabil că le-am dat un exemplu prost.

Tot articolul aici

Hai să facem un bine şi să dăm foc la toată muzica pop a anilor optzeci. Din raţiuni ce ţin de igienă. Să ardă, să nu le mai aud pe la terase, în taxiuri, şi când trag apa. Să le ardem, să ne facem că nu au existat, cu tot cu frizurile lor nefericite şi cu videoclipurile stupide. Începem cu melodia de mai jos, continuăm cu Modern Talking şi Sandra şi o ţinem tot aşa până la soundtrack-ul de la TopGun. Atunci să văd ce o să mai dea pe Europa FM, că nu le mai rămân decât Holograf şi Shakira 

jennyfer rush-the power of love

Later edit:

Noroc cu înţelepciunea bătrânească a comentatorilor mei. Uitasem de dj-ii de la nunţi. Să ardem şi “Gara noastra mică”.

Profit de faptul ca e vara si lumea nu prea citeste bloguri pentru a da pe fata ADEVARUL!!! Da, am fost comunist. Timp de cinci ani. Da, am purtat cravata rosie, ceea ce, in mod natural, demonstreaza apartenenta mea la sistem.

Propagandist ordinar:

Turnator lipsit de scrupule sub o aparenta inocenta:

Parvenit - spion american

Si, desigur, escroc sentimental:

Si pentru ca marturia sa fie completa, o imagine odioasa de la o serbare populara in care cantam, desantat, partidul si realizarile sale:

Ce face o călătorie de câteva ore cu trenul din om… De exemplu am reuşit să pun mâna pe o carte. Nu ştiu de ce mă mint tot mai des spunându-mi că nu mai am timp de aşa ceva. Când Cotidianul a început să dea cărţi, a făcut-o cu un roman despre un mic orfan pe nume Momo într-un roman absolut fermecător - “Ai toată viaţa înainte”. Unele cărţi nu te părăsesc pur şi simplu după ce le-ai închis. Aşa că în urmă cu ceva timp, într-o librărie din Bacău nu am ezitat să îmi cumpăr un alt roman de-al lui Gary - Clar de femeie. Aproape l-am terminat. Probabil îl voi termina când va mai cădea netul în C11. Până atunci, ca să nu uit că blogul e de fapt un soi de jurnal personal, o să îl folosesc aşa cum îmi plăcea cel mai mult să îmi folosesc jurnalele - o să vă dau câteva fragmente pe care dintr-un motiv sau altul am simţit nevoia să le notez.

• Îl am de treisprezece ani. Era al unei femei pe care am iubit-o mult. A plecat cu un cascador care avea douăzeci şi doi de ani - ştiţi, femeilor le place nespus să îi ajute pe debutanţi

• - Şi la şaizeci de ani, când voi fi bătrână?

- Vrei să spui burta, sânii, fesele, toate astea?

- Păi da. Astea sperie, nu?

- Nu.

- Cum, nu? Când voi fi o babă?

- O babă - nu există aşa ceva, sunt doar poveşti fără iubire.

P.S. Mda, aşa cum bănuiam, cartea e plină de referiri simpatice şi aparent veridice la “Univers”

Nu ştiu cum de a intrat în ultimele zile în viaţa mea un spectacol frumos cum nu am mai văzut de mult timp (adica stiu, si multumesc Wanna). Probabil aveam nevoie de Ada Milea - Quijote, o piesă care să îmi arate că se poate să ai un motiv pentru a lupta cu nimic pentru nimic. Să îmi spună ce înseamnă să cauţi insule, să ţi le doreşti, să îmi povestească despre dragostea asta reală (de parcă ar fi de mai multe feluri) şi să o facă aşa cum îmi place mie - cu zâmbetul pe buze.

Un fragment din spectacol - insula lui Sancho

Cine vine acasa