Unul dintre filmele pe care le iubesc este The Legend of 1900 - un film despre un pianist care s-a nascut, a trait, si a murit pe ocean. Un film despre lume, despre felul in care ne cautam - fiecare dintre noi - locul in ea, dar mai ales un film despre muzica. Despre cum se naste ea. Nu de multe ori am avut ocazia de a vizualiza cum se naste muzica, de a o trai nu doar ascultand-o, ci traind-o. Muzica asa cum ar trebui sa fie - rupta din viata si identificandu-se cu ea. Capodopera pianistului nostru este o melodie de 3 minute care l-ar fi facut celebru, daca asta ar fi insemnat ceva pentru el. Ceea ce este mai important este ca melodia a scris-o in clipa in care s-a indragostit. Pana la urma, nu asta este capodopera vietii fiecaruia dintre noi?

Playing love - muzica de Ennio Morricone

Rock-ul fără chitară e ca… McDonalds fără cartofi prăjiţi, ca internetul fără bloguri, sau ca Băsescu fără Tăriceanu.

Keane este o trupă care cântă piano-rock, iar pentru o trupă britanică, ăsta e - trebuie să recunoaşteţi - un act de curaj. Au fost acuzaţi că ar fi imitatorii Coldplay, deşi influenţele lor merg mai departe, până la REM (*) , U2, Queen, Radiohead, Oasis sau chiar Beatles. Cântă, ca mai toată lumea ce se respectă, despre dragoste şi război. Între timp există alte trupe care îi imită pe ei, iar de când Coldplay au anunţat că pe următorul album nu vor folosi pianul, au scăpat şi de stigmatul ăsta.

Ascultaţi Melodia Zilei de azi, pentru că este de la una dintre trupele mele preferate, şi, lăsând prejudecăţile deoparte, în final poate veţi fi de acord că nu le lipseşte nici energia, nici spiritul care să le permită să spună că ceea ce cântă ei se cheamă, totuşi rock, aşa cum şi la McDonald’s se poate mânca bine şi fără cartofi prăjiţi .