Postare cu banc ieftin si porcos

Într-un excelent interviu despre viitorul presei “tradiţionale” de pe paginademedia, Cristian Tudor Popescu face o împărţire doctrinară a presei scrise “quality”:

Evenimentul zilei, România liberă, Cotidianul sunt ziare de dreapta, dar cum să spun, o dreaptă care nu mai există. Ele nu mai au obiect, dar continuă să fie aşa, într-o inerţie. Să vizeze ceea ce îşi închipuie ele că ar fi dreapta, care nu mai are corespondent în realitate în România, în clipa de faţă. Un ziar de stânga, iarăşi între ghilimele este Jurnalul naţional. Adevărul are o evoluţie foarte comercială.

Stau şi mă gândesc că după dispariţia (formală) a Comunismului (nu şi a comuniştilor), e mai greu să te plasezi la stânga sau la dreapta. Până acum era simplu, şi totul se judeca în termeni radicali: cine îi ura pe comunişti era la dreapta. Nostalgicii lui iliescu şi Vadim, la stânga. Era o luptă de gherilă: eşti fie cu noi, fie împotriva noastră. Iar opţiunea o făceai cu riscul de a primi un baston în cap de la un ortac. Mai nou, însă, nu mai e obligatoriu să fii comunist pentru a fi ticălos. Am învăţat să fim ticăloşi europeni. Nu cred că mai e nevoie să spună cineva că nici ei nu mai ştiu dacă sunt de stânga sau de dreapta, iar criza asta e alibiul perfect pentru haosul doctrinar şi ambiguitatea premeditată în care se zbat. Ce să mai ceri de la ziare? (Acum vine bancul porcos. Sunteţi gata? NU, nu sunt mândru de el dar îl pun aici oricum:) Până la urmă, cred că singurele publicaţii pe care, citindu-le, ştii dacă eşti de dreapta sau de stânga rămân Penthouse şi Hustler.

Apel şi către preşedintele meu

Marius Dangă îi scrie preşedintelui său de partid ceva interesant. Dacă aş avea şi eu un preşedinte de partid, cred că i-aş scrie acelaşi lucru. O să o fac, însă, pentru preşedintele pe care totuşi îl am. Redau mesajul lui Marius:

Dle Presedinte,

Cosmin Vaman,
un român

Tu ce faci duminică?

Ghidul alegătorului nehotărât

Despre votul „uninominal”

„Oameni, nu liste” este mai mult un slogan. Sistemul acesta de vot nu este în măsură să producă marea revoluţie la care ne aşteptam. OMUL pe care îl tot scoatem în faţă nu intră în parlament cu siguranţă decât dacă ia peste 50%. Ceea ce se va întâmpla doar în condiţii de blat. Cei mai mari şi mai tari din partide au fugit la ţară, şi au fost lăsaţi să candideze „singuri”, fără contracandidaţi puternici. În condiţii de luptă adevărată, nu cred că cineva poate obţine astăzi majoritate absolută în România.

Dacă nu au luat 50%, candidaţii sunt redistribuiţi în funcţie de procentele partidelor. Deci e posibil ca un vot pentru Mătăsaru să îl trimită în parlament pe Hrebenciuc, un vot pentru Toader Paleologu să îl ajute pe Radu Berceanu să ocupe un astfel de loc, iar un vot pentru Daniel Dăianu să îl ajute pe Chiuariu.

Ce fel de parlamentari vrem?

Da, ştiu, suntem scârbiţi, dezamăgiţi, nepăsători. Totuşi democraţia este fundamentul vieţii noastre libere de azi, iar Parlamentul e o instituţie esenţială în viaţa unei ţări. Oamenii pe care îi alegem pleacă din aceste colegii dar ne vor reprezenta PE TOÅ¢I. Sigur că vor apăra interesele regiunii de unde provin, însă este aberant să te apuci să promiţi asfaltarea străzilor şi rezolvarea problemei câinilor comunitari. În parlament avem nevoie de oameni responsabili care să fie în stare să propună texte legislative necesare coerente, sau care măcar să fie în stare să citească şi să înţeleagă un text (nu glumesc, experienţa anilor trecuţi ne-a arătat destule surprize).

Omul

Poate ai noroc şi te afli într-un colegiu în care ai pe cine vota. Şi sunt câţiva oameni de votat. Dacă m-aţi întreba pe mine, aş găsi în fiecare partid pe cineva (şi da, sunt subiectiv). Aş vota oricând pe Oprea sau pe Toader Paleologu, pe Daniel Dăianu, Adina Vălean, Mihai Răzvan Ungureanu, sau chiar şi din PSD, de exemplu, Cristian Diaconescu pare o opţiune acceptabilă. Problema e că nu toţi candidează, sau dacă o fac, nu sunt în colegiul tău, iar atunci eşti obligat să dai un vot politic.

Partidele

Până la urmă, marile decizii care vor influenţa viitorul României sunt de natură politică – începând cu formarea noului guvern şi continuând cu politicile fiscale. Este, deci, esenţial partidul din care face parte candidatul pe care îl votezi.

Votul nu e un act inutil. Neprezentarea nu e un act de protest. Statul cu mâinile în sân nu poate fi un act de curaj sau de frondă. Şi în plus. Cu cât mai mulţi dintre noi nu se duc la vot, cu atât mai importanţi vor fi EI. Iar EI tocmai asta şi-ar dori. Măcar din motivul acesta ieşiţi duminică din casă. Dacă nu, poate din acesta.

Amestecate

La fel ca mine, aşa că le pun pe toate la un loc…

• La mulţi ani! Mihail şi Gavril sunt două nume speciale. Pentru ceea ce sunt astăzi, datorez mult unor oameni care îşi trag numele de aici, care nici măcar nu ştiu dacă mai dau pe aici, dar dacă o fac, aş vrea să ştie că mă gândesc la ei;
• Şi? Ce zici de Obama? Toaaaată săptămâna. În ciuda principiilor teoretice după care încerc să mă ghidez atunci când judec politica, de data asta aşa aş fi votat şi eu. Nu stau să explic pentru că nu mă pricep, dar dacă vreţi un “pro” şi un “contra” bine scrise, le găsiţi aici, respectiv aici;
• Muzical, trec printr-o perioadă în care îl redescopăr pe Andrieş. O melodie mi-nu-na-tă – aici (prima parte)

• Trebuie să scriu mai des. Acum însă, fac ordine în toate. Mulţumesc că aţi citit până aici. A, şi vine acuşi melodie nouă.