Acum ceva vreme a circulat un videoclip care vorbeşte aberant şi plin de resentimente despre diferentele dintre generaţiile de azi şi cele de ieri. “De vină-s cei ce v-au crescut că nu ştiţi cum era”. Melodia asta spune - copiii de azi sunt mult mai trişti ca noi. Nu e prima oară când aud asta. Dar e prima oară când văd atâta intoleranţă faţă de schimbare din partea unor oameni care abia dacă au împlinit 30 de ani. Ştiu, lumea se schimbă. Ştiu, nostalgiile dau frumuseţe vieţii, însă dorul de Bonibon, Sandy Bell sau de Cenaclul Flacăra nu ar trebui să fie altceva decât dor de propria tinereţe. Pentru că, în fond, Bonibon nu sunt mai bune decât Snickers, Sandy Bell este o porcărie pe lângă The Simpsons iar Cenaclul Flacăra un fenomen bolnav ca un simptom al unei boli colective ce a durat zeci de ani.
Ne e dor de ele doar pentru că ne e dor să fim tineri, nu pentru că au fost bune. Comunismul, jocurile în praf în sărăcie cu cheia de gât pot stârni oftaturi dar numai pentru că nu mai avem vârsta aceea. Copiii de azi nu au nici o vină că trăiesc într-o lume ce le permite mai mult. Dacă nu ştiu ce să aleagă din ea e - poate şi pentru că nu i-a învăţat nimeni. Dar pe ei i-a întrebat cineva? De ce să avem pretenţia să le placă Hendrix şi nu Limp Bizkit? De ce generaţia noastră e mai bună decât a lor doar pentru că respectă mai bine standardele pe care le-am impus NOI? De ce îi judecăm înainte de a încerca să îi înţelegem şi să ne înţelegem? Se aude până acolo, în fund, Marius Tucă?
PS Am citit de curând un articol bun al lui Lucian Mândruţă scris - fără resentimente - despre ei.
„Nu mă îngrijorează nimic altceva – îmi spunea un amic medic – decît că tinerii ăştia or să fie cei care mă vor trata!“ Din păcate, problema e mai de actualitate decît pare. Tinerii aceştia au deja treabă în România, însă nimeni nu le spune. Au de construit, în locul nostru, care am eşuat, lumea aceea pe care le-am promis-o. Dar cum? Re-editată azi, povestea Meşterului Manole ar suna cam aşa: biserica ar fi construită cu bani spălaţi în operaţiuni bancare dubioase, meşterii tineri ar fi toţi obosiţi în fiecare dimineaţă după discotecă şi oricum nici unul n-ar fi de meserie, iar Ana, care trebuie prinsă în zid ca să reziste biserica, e la un shooting pentru o revistă mondenă şi a lăsat vorbă că vine mai tîrziu.
Generaţia asta a moştenit o ţară bolnavă. Sperăm să fie ei chirurgii care să taie în carnea moartă a laşităţii noastre, a lipsei noastre de performanţă, pe care cerem altminteri o groază de bani. Sperăm să vină o generaţie pentru care cuvîntul „patrie“ nu sună aiurea, pentru care vorba „misiune“ să însemne altceva decît un nivel din World of Warcraft. Dar probabil că le-am dat un exemplu prost.
