Comentăm tot. Avem opinii pertinente şi despre ciocnirea protonilor, şi despre protocolul casei regale britanice, şi despre Steaua, şi despre desărţirea dintre Raicu şi Chirilă. Cumva trăim cu impresia că fără părerea noastră, lucrurile nu şi-ar putea urma cursul normal. La fel cum cărţile din gimnaziu nu făceau nici doi bani fără comentariile literare dictate în clasă, tot ceea ce ne înconjoară poate reprezenta în mod necesar o temă pe marginea căreia putem emite judecăţi savante.

Pe bloguri fenomenul e cronicizat. Toată lumea comentează despre tot. Pe siturile acelea cu poze de minore în poziţii indecente şi de multe ori aberante, comentariile sunt măsura reuşitei “sociale”. Uneori te şi împrieteneşti cu cei care te-au “comentat”. În felul acesta, un amic haifaivist a adunat peste 2000 de prieteni. Până şi mie îmi e greu să înţeleg o atât de mare nevoie de atenţie

Ca să nu fiu ipocrit, recunosc că şi eu măsor “succesul” unei postări după numărul de comentarii. Şi mă bucur dacă văd că o melodie a plăcut cuiva. Şi comentez şi eu pe alte bloguri, pentru că aşa se formează comunităţile. La fel cum la universitate comunităţile se formează la o cafea, la un mic “comentariu” de dimineaţă. Deci, până la urmă, vă rog luaţi şi această postare tot ca pe un fel de autocritică Până la urmă şi pe porcuşorul isteric tot asta îl enervează cel mai tare din moment ce toate bancurile se termină, invariabil aşa: Comenteeeeezi?